Am crescut mare, bunica!

Am crescut mare, bunica! De cate ori vorbim, mă întrebi dacă am mâncat astăzi. Mă întrebi dacă am rufe curate suficiente, altfel să nu uit că seara, șosetele trebuie spălate și puse pe sobă. Îmi lipsești, iar amintirile pe care le am cu tine nu le voi avea niciodată alăuri de fiul meu.

Îți amintești ce făceam înainte de sărbătorile de iarnă? Din dulapul din camera de la stradă, așa o numeam când eram mici și așa o numim și acum, scoteam vesela cea bună. Farfuriile veneau cu grijă inventariate, paharele alese din vitrina mare, puse pe categorii, paharele de cristal, paharele cu picior, paharele pe care le-a primit bunicul cadou când a ieșit la pensie, și ne pregăteam să le spălăm.

Îmi amintesc ligheanul mare din tablă pe aragaz, plin cu apă caldă și spumă frumos mirositoare. Iar eu aveam un rol plin de responsabilitate: trebuia sa le clătesc de bulele care se răspândeau peste tot în oala mea cu apă rece. Când prea multe nenorocite se răspândeau, însemna că nu mai aveam apă bună de clătit și o schimbam grăbită, să nu pierd ritmul.

Iar pe masa din bucătărie întindeam prosoape curate si le stivuiam cu grijă pe toate, să lase apa. Nu am spart niciodată un pahar în timpul acestui proces complicat. Eram cuprinsă de febra sărbătorilor care veneau odată cu spălatul farfuriilor bune. Mâinile se zbârceau de la umezeală și râdeam amândouă! Uneori mă lăsai să mă joc în ligheanul mare cu spuma. O întindeam cu grijă peste pahare cu buretele, strângându-l des în mână, ca să lase și mai multe bule parfumate. O după amiază întreagă ne bălăceam jos, la bucătărie, apoi ștergeam cu grijă vesela și o puneam în dulap, tot în camera de la stradă, ca să aștepte musafirii alături de noi.

Acum camera de la stradă stă închisă, neîncălzită, cu vesela nespălată. Nu mai sunt acasă, bunica! Acum am casa mea și mă gândesc că fiul meu își va aminti de mama care punea farfuriile în mașina de spălat vase. Spuma din castronul de tablă nu va răspândi un parfum frumos în bucătărie și apa ce se scurge din vase nu va fi înghițită de prosoape albe, curate, de bumbac. Eu nu voi fi alături de tine când musafiri îți vor trece pragul. Știu că vor găsi parfum de cozonac și o tavă de friptură caldă încă în cuptor. Poate vei pregăti și o tartă de vișine, cu siguranță vei avea o farfurie de cornulețe fragede pe masă. Ai mâinile slabe și venele în relief, multe riduri în plus, dar ești încă așa frumoasă! În amintiri, în inima mea și în realitate.

Mereu „acasă” pentru mine va avea ceva din tine. Mirosul de dulciuri pe care m-ai învățat să le fac, bicarbonatul de sodiu mereu prezent în dulap, vocea ta care îmi repetă o rețetă, un sfat, o îndrumare, o încurajare. Și gândul constant: oare ce mai face bunica?

Sursă imagine: http://www.gatesti-ingenios.ro/Cornuletele__bunicii

De ce nu fericire?

Fericirea picură peste lucrurile mari. Nu se vede imediat, nu pocnește cu intensitate realitatea, picură cu lacrimi de stele peste tot trupul, pătrunde în întreaga minte, cuprinde tot sufletul. Fericirea e ascunsă în lucrurile mici, care eclipsează lucrurile mari, le fac să fie lipsite de importanță. E individuală și minunată, atunci când o lași să te cuprindă. Fericirii trebuie sp îi permiți să pătrundă.

Închizi ochii și pe sub pleoape o lumină se agață de tâmple. Și dacă deschizi ochii, te scuturi de clipa aia perfectă, când poți alege să continui în ceea ce pare inconștiență, în ceea ce te transformă în visător, să îmbrățișezi zâmbetul ăla tâmp care te deosebește de ceilalți. Și de ce să deschizi ochii?

Lăsând deoparte poezia: datoriile nu vor dispărea dacă stai treaz nopțile gândindu-te la ele! Chiria va veni punctuală în aceeași zi a lunii, chit că tu ai bani sau nu! Facturile vor face exact același lucru, blestematele! Cu mama vei avea aceleași discuții în contradictoriu, cu iubitul aceleați certuri, pisica va face pipi pe covor chiar dacă tu o ameninți că îi tai coada. De ce atunci să îți mănânci creierii fripți, dacă asta nu schimbă nimic? Un pic de relaxare și un strop de fericire pentru lucrurile care sunt nu fac rău nimănui. Zâmbetul unui copil, zorii zilei surâzători și calzi, aerul plăcut de iarnă, mâna caldă a unei persoane iubite, vocea la telefon a mamei care te întreabă când vii acasă... Și de ce zâmbetul sincer pe care îl trezesc aceste lucruri să nu dureze mai lung? Să nu fie folosit ca un balsam? De ce trebuie să trăim pentru următoarea factură de curent și nu pentru următoarea seară petrecută în fața televizorului cu cei dragi?

Sursă imagine: http://beyond-hope-23.deviantart.com/art/liberation-217543237

Lasă-mă să cresc, mamă!

Fiecare etapă a vieții noastre are momentele ei frumoase. Îmi spun asta de câte ori îmi sărut copilul și el surâde cu gingiile complet știrbe, gângurind ceva ce numai el înțelege. Mă gândesc că l-aș vrea mereu așa, mic și sincer în bucuria lui inocentă pentru un sărut pe obrăjor. Vor veni vremuri grele când va spune: „Mama, nu mă mai pupa, că mă văd prietenii” și îmi este frică de ele. Dar îmi repet că atunci voi găsi altceva care să îmi lumineze clipele. E greu să renunți la lucrurile perfecte, care știi că se vor schimba cu simpla trecere a timpului. Cum să nu fii egoist când de un zâmbet depinde întregul tău univers?

Filosofia timpului nostru

Viața merge înainte... Uneori, ceea ce am iubit, dispare, ca o rază de soare stinsă de un apus nedorit. Într-o clipă, se evaporă, ca și cum nu ar fi existat niciodată. Inimile noastre păstrează amintirea și un timp se închină pe altarul lacrimilor, apoi decid că e vremea să meargă mai departe. E timpul de a lăsa în urmă, poate tocmai pentru a onora ceea ce nu mai este. Timpul fuge, iar noi, după ce ne-am oprit o perioadă la o răscruce a durerii, ne luăm de mână cu el. Nu vrem să îl pierdem și noi!

Dar e ciudat cum creștem în viață. Ceea ce am crezut etern poate să se schimbe într-o simplă secundă, ceea ce am crezut al nostru poate deveni al altcuiva și în așa fel suntem mereu noi, mereu aceeași și mereu în transformare. Ne învățăm lecțiile, uneori reușim să lăsăm în urmă, alteori purtăm în suflete povara trecutului, însă mereu, mereu când trebuie să înfruntăm efectiv viața și noua realitate, rămânem debusolați. În echilibru fragil pe o sârmă, suspendați deasupra nebuniei. Acea clipă în care totul se balansează și te gândești ce ar fi dacă ai lăsa totul baltă. Dacă în loc să lupți pentru fiecare lucru în care crezi, pentru fiecare nouă învățătură, pentru fiecare pas înainte, te-ai prăbuși într-o dulce inconștiență și ai plânge. Pur și simplu declarându-te învins, lăsând lumea, universul, tăcerea și disperarea să poarte luptele tale. Decizi că nu e momentul de prostii și îți spui că vei avea timp mai târziu pentru lacrimi, după ce vei bifa următoarea chestiune rezolvată pe lista ta de lucruri „de făcut”.

Decizi că ești mare de acum, nu un copil, că a trecut vremea când mama, tata, bunica și pisica rezolvau toate mini problemele tale, dezastruoase însă la acel moment. Îți spui că mâine vei râde de tine însuți și ți se va părea o banalitate criza de astăzi, așteptând inevitabila criză de mâine. Viața, un manual cu multe pagini, de răsfoit, experimentat și însușit într-un timp scurt. Trebuie să treci prin cât mai multe lecții până la sfârșit, iar când sfârșitul va veni, să nu îți pară rău de nimic. Ca un copil care se naște și intră în lume fără să știe ce îl așteaptă, tot așa, tu să te arunci în moarte cu capul înainte și brațele întinse, spre o nouă poartă ce se va deschide. Nu spre niște ziduri ce se închid. În naștere, ca și în moarte, te așteaptă doar un nou univers, altul, necunoscut, neconfirmat, în care trebuie să te zămislești din nou. De fapt suntem condamnați să ne naștem mereu, în fiecare dimineață, când deschidem pleoapele somnoroase și grele, în fiecare seară, când inchidem ochii în căutarea binecuvântatului somn, la fiecare moarte ce ne așteaptă.

Și fiecare  moarte pe care am întâlnit-o, a altora, a oamenilor dragi din jurul nostru, să o înțelegem și să le considerăm nașteri ale lor, mici muguri de destin, în alte dimensiuni de neînțeles deocamdată, de nebănuit. Și atunci, să ne continuăm mersul pe sârmă fără să privim în jos, fără să ținem cont de amețeli, fără să ne lăsăm pradă atât de comodei disperări și depresii. E greu, sunt toate lacrimi închise strâns sub pleoape, încătușate în întrebări fără răspuns pe care se pare că nu avem dreptul să le punem. În unele momente, ar trebui să reușim să alungăm rațiunea din ființa noastră și să ne lăsăm în brațele instinctului, la fel ca micul copil ce se naște, fără a avea cunoștințe medicale, fără a ști exact ce face, dar urmând ceea ce i se pare natural și trecând de bariere una după una, condus de un radar de instinct al supraviețuirii.

Cum să trăim? Ar trebui să îi întrebăm pe ei, mici minuni și să învățăm din modul lor de a trata viața. Sunt 100% instinct. Apoi să îl combinăm cu modul nostru dobândit de a vedea lumea, un mod rațional, educat, setat. Adevărul e mereu la mijloc, și dacă noi am fost progamați să achiziționăm rațiune cu trecerea anilor, atunci calea bună se află tot la mijloc. Un joc vesel prin care să învățăm să trăim, să fim mai buni, mai puternici, să fim circari profesioniști pe sârmele traiului. Și viața merge înainte, pentru noi acum, pentru alții mai târziu, pentru alte planete când a noastră va apune.

Delincvenți străini și bolnavi psihic italieni

După cum este de așteptat pentru un imigrant, la fiecare nou delict anunțat cu surle și trâmbițe la știri, inima sare un pic din piept în așteptarea veștii, pentru a afla de ce naționalitate e răufăcătorul. Români, albanezi, filipinezi, pe plaiurile Italiei străinii sunt foarte, foarte mulți și delictele lor par să apară ca ciupercile după ploaie. Și televiziunea le promovează cu surle și trâmbițe.

Un străin a furat, un străin a provocat un accident, un străin a violat, un străin a făcut, conștient de ceea ce făcea și fiind în grad să vrea și să poată, un act considerat împotriva legii. Prin urmare un străin care comite o ilegalitate este un delincvent.

Un italian care fură suferă de tulburari de personalitate. Un italian care violează are probleme psihice. Un italian care omoară suferă de tulburări psihice grave. Un italian care comite o ilegalitate, orice ilegalitate ar fi ea, este considerat dereglat psihic, prin urmare, nefiind în gradul de a vrea, datorită problemelor, nu poate fi numit delincvent.

În concluzie, Italia este țara unde media nu are delincvenți italieni. Sunt toți bolnavi de minte lăsați liberi pe străzi. Măcar apoi, la proces, sunt judecați ca oameni normali, asta e partea a doua, dar la știri, în ziare, la radio, vei auzi doar de persoana X, care suferă de tulburări psihice.

Acum doua zile un italian s-a dus in față la palatul Chigi ca să îi împuște pe oamenii politici, dar în loc să ajungă la ei, a împușcat doi „carabinieri” (practic fac parte din forțele militare ale țării). Unul a murit, fără nicio vină săracul, era și el la muncă, pentru a duce o pâine familiei. Imaginați-vă, care a fost povestea criminalului?? Nu tu om la cincizeci de ani rămas fără loc de muncă și aflat în disperare de cauză, nu tu om care a pierdut casa și soția din cauza asta, fiindcă criza asta prelungită l-a făcut să își piardă locul de muncă, nimic, nu are nici o poveste în spate. Singura scuză era faptul că era: „Instabil psihic”, venit din fundul Italiei, din sud, a parcurs fără nici o intenție criminală 800 de kilometri, și deși aparent nu avea nici o treabă la Roma, s-a găsit exact în fața locului unde se strângea parlamentul, cu un pistol, să deschidă focul. Dar ce bine că era italian măcar!

Și așa, aproape nu se mai aude nimic despre abominabila crimă. Un om, fără nici o vină, fără nici un păcat (față de criminal, în rest cine știe) moare fiindcă mergea la muncă și moartea lui nu valorează nici măcar atât cât să spună adevărata poveste din spate. Media nu au criminali italieni, după cum am mai spus. Tot o trag cu pierderea locului de muncă fiindcă pe internet au apărut post-uri care spun asta: fabrica la care lucra închisese iar el a găsit o vină în sistemul politic. A vrut să se răzbune. Dar asta nu va apărea niciodată într-un ziar. Într-o sentință de tribunal poate, dar aceea nu va fi nicidecum mediatizată.

În așteptarea unui delincvent străin, ne mulțumim și cu un bolnav mintal italian!

Filosofia timpului trecut pe langă

„A fi bătrân nu este un defect, ci o victorie”

Respectul e mai mult decât o normă însușită de la părinți. Respectul e divers de toleranță, fiindcă toleranța presupune intrinsec un dezacord, un punct de vedere opus. Respectul e mai mult decât acceptarea, presupune înțelegere, admirație, recunoașterea unui model și a unor valori.

Am fost învățați să îi respectăm pe cei mai în vârstă, așa cum numai bunicii și părinții știu să învețe pe copii: cei mari vin respectați fiindcă „sunt mai bătrâni și știu mai multe”. Nimic mai fals. Nimeni nu ne-a spus că cei mai mari nu trebuie respectați, ci merită respect, fiindcă au în spatele lor o poveste de viață. Au în spatele lor lucruri frumoase, lucruri urâte, lecții învățate, lecții ratate și timp să le analizeze pe toate. Merită respectați fiindcă au trăit, când puteau să moară, fiindcă au ajuns la finalul bătăliei învingători cu fruntea sus, fiindcă au fost ei înșiși când puteau să fie altcineva și fiindcă au cu adevărat o poveste de spus. Chiar și cei care vor spune: „Nu am făcut nimic toată viața!” îți  povestesc despre conștiința de sine și despre un mod aparte de percepere a realității.

Îmbătrânind, bolile îi obosesc și uneori îi rătăcesc. Unii își pierd amintirile dragi, adunate cu pasiune și iubire. Alții își pierd bunătatea și puterea de a crede în oameni. Sunt și aceia care după o viață de muncă ajung să depindă exclusiv de îngrijirile celor din jur. Unele persoane, operate și cu oasele fragile, continuă să își ducă bătăliile la 80 de ani în cârje și cu dureri, dar cu multă perseverență și iubire de viață. Alții senini se joacă cu nepoții și îi privesc cu tandrețea caracteristică bunicilor, povestind despre viața lor.

Nu îi vom înțelege mereu. Îi vom judeca. Vom spune că sunt bătrâni și ramoliți, deși nu vom ști niciodată nimic relevant despre cine sunt ei cu adevărat. Vom pufni enervați când lor le vor lua cinci minute să treacă un prag pe care așteptăm nerăbdători să îl trecem și noi. Aproape îi vom împinge să îi dăm deoparte. Ne vom enerva. Îi vom sudui dacă îi vom întâlni la volan mergând la cincizeci la oră. Îi vom ocărî dacă vor încerca să treacă în fața noastră la coadă, fără să încercăm să ne punem în locul lor, cum e să ai ca inamic gravitația în cârje și cu mâini tremurânde. Dar ar fi mult mai ușor dacă, măcar din când în când, ne-am aminti că ei nu trebuie respectați, nu există nici o normă care să ne oblige la asta, dar cu siguranță merită respectul nostru.

Ca să închei, voi povesti o anecdotă. Are legătură cu iubirea, dar cred ca se poate adapta și la subiectul de față. Un bătrân, la medic, încearcă să fixeze o programare. Medicul îi spune:
 - Ne vedem mâine dimineață, la ora nouă, atunci!
Bătrânul tresare și răspunde repede:
 - Dimineața la nouă nu pot, merg să iau micul dejun cu soția mea, ca în toate celelalte dimineți.
Doctorul îl privește lung și spune, ca și când ar avea în fața lui o persoană care nu mai e în toate mințile:
 - Dar știți că soția dumneavoastră e la ospiciu, fiindcă are Alzheimer, nici măcar nu mai știe cine sunteți!
Bătrânul ridică privirea ușor umedă și îl privește pe medic direct în ochi, apoi îi răspunde:
 - Dar eu știu perfect cine este ea!

Poate alții vor uita de bătrânii noștri, poate ei înșiși se vor uita, important este ca noi să ne amintim, noi, cei ce ne lăudăm cu sănătatea și puterea.

Gânduri către copilul meu nenăscut încă

Ești încă mic, doar o părere fără nume și fără gen deocamdată. Mai ai șase luni jumătate până să ieși la lumină, în ceea ce oamenii numesc naștere, dar pentru mine, tu exiști deja. Ești viu, înăuntrul meu, ascuns de rele, la căldurică și înconjurat de tot ce ai nevoie. Și tocmai fiindcă eu te consider deja un copil, în fiecare dimineață îți povestesc visele mele și în fiecare seară te învăț să spui rugăciuni. Eu mulțumesc cerului pentru tine, mica minune ce a apărut pe neașteptate, un sâmbure de viață și speranță, iar tu îi mulțumești fiindcă ai doi părinți care deja te iubesc mai mult decăt se iubesc pe ei înșiși și findcă ești un copil dorit.

Și e o iubire specială cea pe care ți-o purtăm, tu nu o vei cunoaște decât târziu, când la rândul tău vei fi părinte. E acea iubire care există fără nimic: te iubim înainte să te cunoaștem, înainte să știm ce vei fi, să știm dacă vei fi o persoană bună sau rea, te iubim înainte să exiști efectiv pe lume și să ne poți da ceva în schimb. E un sentiment atât de lipsit de egoism, atât de cald și de plin de zâmbete, că avem sufletele pline de tine, mintea încețoșată de existența ta, visele agățate de mânuțele tale.

Vei veni pe lume în noiembrie, când afară va ploua și vântul va pândi pe la ferestre, să te zărească, mic și rozaliu, în brațele noastre. Vei veni ca un vis și apoi va continua aventura noastră. Avem atâtea de învățat unul de altul! Avem atâtea de făcut împreună! Viața e ca o călătorie dincolo de uși închise, plină de imprevizibil și minuni, lucruri fantastice se pot întâmpla, ca de exemplu din iubirea a doi oameni să încolțească într-un ungher de ființă un alt om.

Te vom învăța să ții căpușorul drept și să gângurești, iar tu ne vei învăța să te ținem în brațe și să îți zâmbim cu aceeași frumusețe cu care vei zâmbi tu. Ne vei învăța să ne recăpătăm copilăria, uitată într-un colț de noi înșine, fiindcă te vom urmări jucându-te și ne vom juca și noi la rândul nostru. Ne vei învăța să ne bucurăm cu adevărat pentru o bomboană și să nu ne pese de pantalonii rupți în fund pentru un gard sărit. Iar eu, la acel punct, permite-mi să-ți spun, te voi învăța sa-ți coși singur pantalonii!

Te vom plimba și te vom duce să vezi locuri frumoase și pline de alți copii, vom fi niște părinți mândri și te vom lăuda pentru orice năzbâtie pe care o vei face. Voi învăța să nu te cert fiindcă ești creativ într-un mod al tău propriu și tu mă vei ajuta să pătrund în lumea ta de imagini și fantezie. Vom fi acolo pentru tine când vei avea nevoie, atunci când vei cădea, atunci când copiii mai mari te vor chinui, atunci când vei avea nevoie de ajutor la lecții sau vei intra în bucluc la vârsta adolescenței. Și te vom iubi suficient de mult să știm să rămânem în umbră când tu ne vei îndepărta și vei vrea să faci lucrurile singur, în modul tău propriu. Vei învăța să ne respecți și noi la rândul nostru vom învăța să îți respectăm ideile, părerile diferite de ale noastre, greșelile pe care noi le-am făcut odată te vom lăsa să le repeți dacă asta va fi alegerea ta.

Vom fi o familie care va merge duminica la iarbă verde și care este recunoscătoare pentru tot ce viața le oferă. Vom trece zâmbind peste greutăți, fiindcă așa ne vei învăța tu, iubirea noastră, tu, care vei plânge pentru un genunchi julit exact cinci secunde pentru a o zbughi mai repede înapoi la joacă. Vei fi un copil iubit așa cum acum, la stadiul de nenăscut, ești deja adorat. Vom fi o familie!

Nu vei fi niciodată singur! Chiar dacă uneori te vei simți astfel și vei crede că totul în jurul tău se năruie, să știi că undeva, ascunși pentru a nu apărea decât la chemarea ta, suntem noi, părinții tăi, cei pentru care vei fi centrul Universului mereu, indiferent de cine vei deveni, ce vei face, ce vei dori. Pentru noi vei fi mereu copilul nostru și de aceea te vom urca pe piedestale în inimile noastre și iubirea pentru tine va fi mereu neatinsă. Noi vom fi ancora ta, așa cum tu ai fost vânt în pânzele noastre.

Aș vrea să îți promit întreaga lume, pe un platou înaintea ta, dar mai știu despre viață că uneori este imprevizibilă, într-o secundă poate pune capăt unei mari povești de iubire, tocmai de aceea acestea sunt doar niște gânduri. Din păcate nu pot să promit nimic din ceea ce timpul îmi poate lua. Dar pot să îți promit că dacă timpul va fi bun cu noi și ne va lăsa să îmbătrânim ca părinți ai tăi, atunci tot ce am spus mai sus se va adeveri. Vom face tot posibilul, iar tu ne vei ajuta să ne depășim limitele impuse de cultură, generație, educație. Suntem mai mult de atât, inima mea, suntem suflete, și la nivel de suflete ne vom crea legăturile, dincolo de limitele noastre umane. Te așteptăm, iubindu-te în fiecare zi mai mult!