Filosofia zăpezii, de-a fericirea irascibilă

Nu mă pricep să fiu fericită...

Ieri a nins ca o poveste peste oraș, cu fulgi mari, cât palma, pe jumătate încă umezi, fiindcă nu era destul de frig să îi mențină înghețați. A nins ca în copilărie, când pe planșele din manualul de română apărea un băiețel care privea pe fereastră și i se părea că fulgii de nea erau mici oameni de zăpadă. A nins cu fulgi mulți, deși, albi și umezi, ca într-un basm. Cerul se întunecase deodată, dar nu cu nori amenințători, devenise tot un gri albastru uniform, liniștitor, apoi a început să își cearnă minunile. A nins...

Și am ajuns acasă, decisă să rămân fidelă mie însămi. Am pregătit friptura la cuptor, vinul fiert cu portocale, lămâie și scorțișoară, am adus și cățelul pe pat și m-am bucurat de seară, cu un film fain, un joc de șah cu Dragoș și așa mai departe. Nu mai ningea când a fost gata totul, dar căldura amintirilor a făcut din asta un detaliu total lipsit de importanță. Am adormit fericită sub plăpumioară având în nări aroma de lemne arse din soba bunicii, parfumul dovleceilor și al merelor coapte în rola de la soba cu plită, cuibărindu-mă mulțumită în brațele lui Dra. A fost o seară... foarte, foarte reușită.

Și apoi dimineața... O, dimineața!! Momentele când intri în panică, gândindu-te la câte calorii ai îngurgitat cu o seară înainte... Primul lucru a fost să calculez cu cât am sărit calul, cât exercițiu fizic trebuie să fac ca să recuperez și să mă căiesc amar pentru că... cumpătarea... nu știu zicala, era oricum ceva ce se zicea despre cumpătare, ceva important și pompos, pe care eu nu am respectat.

Apoi, al doilea lucru a fost să îmi pară foarte rău că Rambo al meu a stat pe pat... Deci pătura era îmbibată în păr alb și lung de la minunatul meu breton, care nu numai că nu stă locului, dar niciodată nu poate să se tolănească mai jos de linia pernelor. Mda, va trebui o curățenie zdravănă după aventura mea.

Și am plecat la serviciu. Ca să ne înțelegem, anumite persoane consideră că o stradă umedă poate fi extrem de periculoasă, da? De aia merg la 20 la oră pe un drum în afara orașului, pe mijlocul carosabilului, ca să nu prindă bălți inexistente pe margine, făcând depășirea imposibilă, iar dacă îi clanxonezi să își miște fundul de pe banda a doua, care e și cea de sens opus, pentru a putea trece de ei, clanxonează înapoi, ofensați și nervoși că ce, vrei să își riște viața pentru tine?? Pot să îi numesc tâmpiți?? Pot, pot, pot???

A, da, ca idee, acest lucru este posibil fiindcă zăpada nu a ținut, până dimineață nu a mai nins și s-a topit aproape tot. Așa că ajung la muncă. Din parcare până în clădire... apăraia a trecut până și prin bocancii mei de munte, care au rezistat  în sezonul de schi fără să lase o picătură de umezeală înăuntru. Ei bine, acum eu până la unu voi sta cu picioarele ude fiindcă nenorocita aia de zăpadă nu a avut bunul simț să înghețe  măcar dimineața, la prima oră, când oamenii se duc la muncă. Mda, un început de zi fantastic.

Și astfel fericirea serii liniștite și romantice de ieri s-a stransformat într-o... mâzgă de sentimente contradictorii, odată cu zăpada. Dacă nu ar fi fost mirobolanții fulgi albi, atunci nu aș fi îngurgitat trei milioane și miliarde de calorii, Rambo nu și-ar fi pus talentele în aplicare pentru a-mi dezmembra casa, idioții de șoferi experimentați care „nu au avut un accident în toată viața lor!” (singurul accident posibil ar fi lovirea periculoasă a unui melc la 20 la oră sau un infarct pentru mașina din sens opus când te vede fix la jumatea benzii lui sau o criză de nervi gravă a șoferului din spate care încearcă disperat să te depășească) și „au o mașină incredibilă care nu consumă nimic, nimic, aproape nu îi pune carburant!” (revin, la douăzeci la oră mai bine te duci cu bicicleta, aia consumă și mai puțin) nu ar fi fost chiar așa de idioți, poate ar fi ajuns la șaizeci la oră și oricum nu ar fi stat departe de marginea străzii, deci ar fi fost buni de depășit, eu nu aș fi avut picioarele congelate, ude, reci și o irascibilitate cronică.

Mda, chiar nu mă pricep să fiu fericită... Data viitoare când ninge încep să mă dau cu capul de pereți de la primul fulg de nea, măcar mă pregătesc pentru ziua următoare. Aici oricum nu ține zăpada, deci rezultatul este, din păcate, invariabil același.

Când tot ce ai este prezentul

Timpul este liniar, unidirecțional, fluid... Nu îl ajungem din urmă și nu reușim nici să mergem pe lângă el. Posibilitatea de a ne întoarce nu există. Oricât de mult ne place să credem că putem oricând să reluăm vechi obișnuințe, prietenii uitate, pasiuni abandonate, timpul nu ne permite să facem saltul la acel vechi „eu”, altcineva față de „eu” cel din prezent. Suntem mereu noi și mereu vechi și mereu diverși, fie că înțelegem acest lucru sau ne considerăm în afara lui.

Uneori, posibilitatea de a renunța, de a lua înapoi acțiuni, vorbe, clipe, nu numai că nu există, dar este și imposibil de remediat ceea ce deja am rănit. Atunci când ai da orice să poți întoarce zilele, când e imposibil să spui „îmi pare rău!”, când nu mai ai ocazia să explici, să ceri iertare, când timpul te-a dus prea departe de ceea ce ai avut și de ceea ce ai fi putut avea, mai ai o singură posibilitate, rece și măreață: să te concentrezi pe viitor.

Blocat în regrete, clipele se vor scurge cu aceeași repeziciune pe acele ceasului. Trecutul va deveni și mai trecut, chiar dacă văpaia lui ni-l va apropia în inimile noastre. Și astfel, posibilitatea de a fi altfel dispare. Nu remediem lucrurile plângându-le, ci reflectându-le în acțiunile noastre următoare, în felul în care construim acel „eu” din viitor, învățând din greșeli și permițându-ne să facem alte greșeli, pentru a putea învăța în continuare.

Acțiunile noastre de acum sunt singurele asupra cărora avem controlul, așa că să le folosim! Să nu le aruncăm înecându-ne în păreri de rău, ci să le utilizăm pentru a crește, fiindcă e ceea ce până la urmă facem, conștient sau nu. Creștem! Mai întâi fizic, apoi psihic, spiritual. Și avem puterea să ne măsurăm forța prin felul cum punem un pas în fața celuilalt în momentul prezent. Și dacă ne gândim bine, prezentul e tot ce avem, așa că de ce să plângem trecutul, când am putea să învățăm din el și apoi să îl lăsăm acolo unde aparține, adică în spatele nostru?

Happy 2013, în cuvinte la îndemână

Noul an 2013 a început cu câteva zile de pauză, pentru a exploda apoi în o mulțime de rutine reluate, ca un film vechi, nu foarte bun, pe care ești obligat să îl revezi. Mereu și mereu, zi după zi, încercând din când în când să scoți capul afară din enervantele obișnuințe, necesare din păcate, vitale pentru cei prinși într-un confort zone autentic, am pășit încrezători, că așa e în luna ianuarie a oricărui an, dorindu-ne marea cu sarea și tot binele din lume, pentru cei apropiați, prieteni, rude, dar mai ales, pentru noi. Na, ce să facem, omul este o ființă egoistă până la urmă.

Am terminat de băut șampania în pace, am mâncat și ultima felie din cozonacul bunicii, mai am încă în congelator câteva sarmale înghețate, puse la păstrare pentru „mai târziu”, iar acum am decis să scriu pe blog. Am descoperit  uimită că am perioade de tăcere care variază, ultima a durat mai mult de un an, nu e așa? (Bine, trecem peste astea mici de două săptămâni sau cât o fi fost). Așa că vreau să mă explic: când nu scriu nimic, nu o fac fiindcă m-am plictisit de mirobolantul meu (modesta si draga de mine) blog, sau fiindcă nu găsesc o conexiune internet activă, sau fiindcă nu am chef să schimb modul de funcționare a tastaturii și să trec la diacritice, ci o fac din sinceritate. Mai exact, nu scriu, fiindcă nu am nimic de spus.

Uneori mă uit pe sfintele posturi de pe Facebook și mă întreb uimită: unele persoane chiar nu au nimic mai bun de făcut decât să scrie fraze de rahat, care atentează la imaginea lor socială cu siguranță, numai ca să fie pe primele rânduri pe platformă? Serios, ce e mai important, să ai like-uri sau commenturi, dar să apari ca un om care nu are nimic mai bun de făcut cu viața lui decât să se spargă în fraze pe internet, sau să publici și tu acolo atunci când chiar ai ceva de împărtășit cu ceilalți?

Pentru mine e o dilemă rezolvată: dacă nu am nimic nou de spus celorlalți, nu risc să pătez ecranul lor cu crizele mele dese, sau chiar dacă am ceva de adăugat, dar e repetitiv, MĂ ABȚIN! Nu neapărat că trebuie să ai ceva genial de spus, sau ceva serios, filozofic, nici măcar interesant, dar să ai CEVA de spus, CEVA! CELORLALȚI! Statusuri de genul: „Movie :D”, sau „Away”, sau „Crap”, sau alte multele din care cititorii nu înțeleg nimic sunt... cum să spun... să mă exprim cât mai clar... aș spune că sunt... ăăăăăă.. inutile?

Așa că scuzați tăcerea mea, când apare, dar o fac din respect pentru persoanele care intră pe aceste mâzgâleli. Aș putea să postez orice prostie, dar fiindcă vreau să scriu când am cu adevărat ceva nou de împărtășit, închid pliscul, îmi leg degetele cu scoci și aștept să mă lovească inspirația.

Mda, ceea ce vroiam să spun în acest post, înainte să încep să divaghez: vă urez un an nou minunat, sper că l-ați început cu dreptul și visați! Nu uitați să visați! E primul pas spre mai mult, să îți dorești cu adevărat!

La Mulți Ani!

Gândurile bune sunt ca norii, îi adună o singură clipă și îi risipește o simplă adiere de vânt. Sunt ale noastre, dar sunt ale tuturor celorlalți care ne stau alături, ca magneți ce își schimbă polii într-o fracțiune de secundă. Adunăm sentimente, fie că vrem sau nu, iar ajunși la limita sincerității față de sine, ne închidem ca să le analizăm și să le reanalizăm, întrebându-ne de ce ne este atât de frică, de ce ne este atât de frig, de ce suntem atât de răi, de ignoranți, de aroganți... Suntem energie.

Și consumăm energie pentru a trăi, pentru a respira, pentru a menține bătăile inimii constante. Suntem vii, chiar dacă vrem sau nu și este datoria noastră să trăim. Gândurile noastre sunt dovada că în piepturi nu ne bate o simplă pompă pentru sânge, ci un adevărat îndemn la meditație și acțiune!

Să fim mai buni! Acum începe anul 2013, un an pe care mulți îl consideră ghinionist. Să fim mai senini, chiar dacă mașinile ne împroașcă cu apa din bălți când trec în viteză, chiar dacă vântul ne încurcă părul, chiar dacă prima de Crăciun a fost mai mică decât ne așteptam. Să fim mai zâmbitori, mai sinceri atunci când zâmbim și chiar dacă problemele nu vor dispărea, măcar la sfârșitul zilei nu vom mai fi atât de consumați, ca fitilele de lumânări, ci o idee mai optimiști.

Vă doresc un nou an plin de fericire, de mulțumire cu voi înșivă, de ambiții nebune, de cutezanțe și de visuri! Vă doresc mii de ceruri deasupra capului pe care să vreți să le deschideți! Vă doresc să îndrăzniți! La Mulți Ani!

Comoara de la capătul curcubeului

Astăzi a plouat, așa cum demult nu s-a mai întâmplat. Stropi mari au coborât grei peste griul clădirilor, acoperind în jur totul cu un văl de apă. Mirosea a umed, a pământ jilav și a vânt rece. Mirosea a iarnă, fără să fie frig și fără să fie vreo urmă de zăpadă. Iar la final, două curcubee colorate au desenat zarea pudrată timid de raze de soare. Ca machiajul unei gheișe, care ascunde dăruind în același timp.

Și astfel am început o alunecare periculoasă spre copilărie. „La capătul curcubeului se află o comoară, de acolo pleacă lumina lui!”, îmi spunea bunica, de câte ori ridicam ochișorii uimită la jocul de culori. Se află o comoară! Și așa, într-o zi, după ploaie, am luat-o de mână și am pornit spre ceea ce mi se părea capătul, am mers mult, așa mi se părea, până când mirajul s-a evaporat. Bunica mi-a spus că spiridușii au ascuns comoara mai bine, ca să nu fie găsită, dar că va veni o altă ploaie, când apa va descoperi aurul și acesta va străluci din nou, redăruindu-ne minunatul curcubeu.

Chiar și când am crescut, mă gândeam mereu la spiridușii care încearcă să acopere o avere, dar ploaia le-o redescoperă mereu. Micuță fiind, mă gândeam plină de spirit de aventură, dornică de explorare, ca un ucenic cireșar. Apoi mă gândeam pur și simplu zâmbind, și așa am ajuns să iubesc ploaia, să ador curcubeul, să îmi placă razele de soare care se învârt în jurul cerului. Poate asta era comoara, căldura minunată din pieptul meu de câte ori începea să plouă.

La reîntoarcerea din călătoria în copilărie, m-am trezit ca mereu zâmbind. Durerea de cap pe care o purtam pe umeri de dimineață se evaporase, cerul devenise roșiatic pe la colțuri, iar din minunea mea rămăsese un singur curcubeu, ca o părere, tivit cu nori roșii. Atâta lumină! Totul cu tonuri calde de jar, atâta liniște în jur și în mine!

Am râs de mine însămi, când, acum vreo trei ani, am pornit cu mașina să văd de unde apare curcubeul. Da, trecută bine de 20 de ani, am pornit în aventura copilăriei mele, fără prea multe mustrări de conștiință, și m-am concentrat deasemenea mult, pentru a nu o lua pe străduțe greșite. Am râs când am ajuns în fața unui teren îngrădit, iar curcubeul părea oarecum răsărit din mijlocul lui. Aproape aș fi riscat să încalc o proprietate privată, atât de dragi îmi erau culorile mai puțin intense în partea de jos, care păreau că se uneau cu pământul. Și la fel, mirosul de umed îmi gâdila nările.

Comoara de la capătul curcubeului... Bunica mea care mă ținea de mână, eu coborând capul sub volan să văd mai bine cerul, telefonul care prindea o ipostază a dublei minunății... Toate miroseau a umed, a iarnă și a vânt! Ce parfum minunat!

Micile lucruri care ne fac fericiți

„Cum merge magazinul?”, întrebarea pe care o aud de la fiecare, dar fiecare persoană pe care o întâlnesc. Dacă merge bine, răspund: „Bine, chiar foarte bine!”, dacă merge rău, răspund oricum:„Merge bine, cum să meargă altfel?”, deci de ce mă mai întreabă lumea despre asta?

„Pe când copii? Ei împlinesc căsnicia!”, întreabă și afirmă fiecare, dar fiecare persoană măritată și cu câte un copil cel puțin pe care o cunosc. Chit că vreau copii acum, chit că sunt într-un moment de egoism și mă gândesc că peste zece ani ar fi ideal să am primul fiu, răspund oricum: „Peste mai mult de nouă luni, cu siguranță!”, așa că de ce își mai răcesc gura degeaba?

„Cum merge cu noua casă? Mai aveți ceva de făcut la ea?”, mă întreabă oricine este în pană de idei, deși am cumpărat o casă de restructurat, deci gata, gata, completă, va fi la anu` și la mulți ani, și din septembrie ne-am mutat într-o părticică din ea, așa că de ce Dumnezeu mai aduc în discuție subiectul???

Îmi place zăpada!! Foarte mult!! Azi m-am întâlnit cu o prietenă care are o croitorie, și pentru a evita obișnuitele întrebări gen cele de mai sus, care au aceleași răspunsuri indiferent de situația reală, am luat eu frâiele conversației în mâini (deșteapta și naiva de mine!) și am afirmat veselă:„Anunță zăpadă pentru mâine! Abia aștept! Voi împodobi bradul cu primii fulgi!” iar răspunsul bunei mele amice a fost: „Și ce te bucuri așa? Îți dai seama că trebuie să închizi magazinul și ce pierderi vei avea din cauza asta? Ce mai pui pe masă? Roagă-te să nu ningă!” (ea vorbea din cauza pierderilor pe care le-a suportat la croitorie anul trecut când a nins). M-am dezumflat ca o gogoașă înțepată cu furculița!!! Adică ce, pentru niște amărâți de bani, nenorociți, necesari, dar pănâ la urmă nu esențiali, eu ar trebui să nu mai iubesc zăpada? Ar trebui, pentru un afurisit de aspect practic al realității, să îmi doresc să nu mai am parte de lucruri frumoase pentru mine, dar care nu se incadrează în sfera tangibilului?

Nu! Îmi place zăpada și vreau să ningă!!! Îmi doresc cu toată inima să ningă și nu mă interesează dacă voi câștiga mai puțin, până la urmă o voi scoate la capăt și cu asta!! Îmi place să dorm până târziu când pot, chiar dacă toți spun că „time means money!”! Îmi place să îmi iau zile libere, chiar dacă „lucrezi pentru tine însăți și dacă nu ești, nu câștigi!” și îmi place să îmi oblig soțul să își ia o zi liberă ca să o petrecem împreună, chiar dacă nu va fi plătit pentru ea!! Fiindcă nu banii mă fac fericită cu adevărat, ci aceste mici lucruri, aceste mici pauze în ritmul galopant al vieții, când las deoparte probleme, griji, aspecte financiare, bilanțuri și persoane care nu știu decât să se plângă, și mă ocup numai de aspectul spiritual al existenței mele.

Într-o lume unde totul este tehnologie, alergătură și implicare, oare nu avem dreptul la aceste mici oaze pentru noi înșine? De ce să negăm că ne place zăpada sau ploaia sau soarele puternic? De ce ajungem să ne fie frică de o zi liberă? De ce contează numai banii, copiii și locuințele? De ce nu contează felul în care noi ne integrăm în natură și în schimb avem grijă numai ca natura să ni se conformeze?

Vin fiert când ninge!! Da, da, asta voi face mâine!!! Și încă o chestie, domnilor socri, părinți, bunici și cine o mai fi: îmi place să stau cu câinele în casă, întins în pat, în timp ce îl scarpin după urechi, iar el mă răsplătește cu un oftat mulțumit, așa că îl voi lua și pe el mâine să privească fulgii pe fereastră!

La Mulți Ani, România!

Astăzi este ziua națională a României, o zi pe care, când eram la școală, o așteptam cu nerăbdare fiindcă era o zi liberă și mă rugam să nu pice sâmbăta sau duminica. Râdeam, ne gândeam și la 24 ianuarie, care era ziua unirii mici, dansam oricum hora unirii și ne uitam la televizor la paradele armatei și aviației române. Niciodată poate nu am simțit aceasă zi atât de „ziua mea” ca acum, când nu mai locuiesc în România, când nu mai am nici domiciliu, nici rezidență pe plaiuri mioritice și sunt pe cale de a lua și dubla cetățenie. Acum, când aș putea să încerc să mă dedublez să par altcineva, aleg să fiu româncă.

Am fost învățați să iubim România. Cu metodele de persuasiune probabil moștenite din comunism, ni s-a repetat la nesfârșit că limba română este cea mai dulce, „ca mierea”, că limba română este singura care conține cuvântul „dor” în vocabular, atât este de frumoasă (mai târziu am aflat că sunt vreo trei limbile care conțin cuvântul „dor”), că pe plaiurile mioritice curg râuri de frumusețe și bunătate. Le-am asimilat pe toate, apoi, încetul cu încetul cuvintele s-au estompat in mintea noastră, uneori fiind contrazise de realitate, alteori au fost pur și simplu date uitării.

Am fost obișnuiți să urâm comunismul și mai apoi am început să urâm și democrația, fiindcă ne-am cufundat în sărăcie, în șomaj și inflație, lucruri care în comunism nu se întâmplau. Ar fi fost mai bine să avem gura cusută, să nu putem alege politic și social, dar să avem un loc de muncă asigurat, o casă asigurată, un belșug familiar, modest, dar asigurat? Ne era mai bine oare așa, având de partea noastră cuvintele, libertatea de a ne exprima, dar pierzând confortul social al comunismului? Au fost întrebări  pe care nu le-am rostit cu voce tare, fiindu-ne aproape frică să aflăm răspunsurile. Cei mai bâtrăni și-au permis o privire nostalgică în trecut, aruncând din când în când: „ce știți, voi, tinerii, de comunism? Măcar aveai de muncă când terminai școala!” Cei mai tineri și-au făcut valizele, mulți pe vremea când la bancă dobânzile ajunseseră la 300% și nu puteau să își plătească împrumuturile permise de democrație, și au plecat să își caute de muncă, pentru a nu le lua banca proprietățile, pentru a plăti angaralele. Au reușit să achite, apoi au încercat să se întoarcă acasă, dar prețurile crescuseră, salariile rămăseseră la fel și din nou nu ajungeau la sfărșitul lunii. Și așa s-au întors în străinătate, de data asta și cu familiile. Proprietățile apărate de bancă acum sunt nefolosite, lăsate în voia sorții, inutile și triste, privind și ele nostalgic spre trecutul glorios, când locatarii trăgeau cu dinții pentru a le păstra.

Ajunși pe alte meleaguri, nu le-a fost mult mai bine. Au rămas străini. Oricât de bine reușiseră să învețe limbile, să se încadreze în peisaj, să obțină cetățenii, erau priviți ca fiind „străini”, persoane din afară, tolerate, dar nu cu adevărat integrate. Întorși acasă în vacanță, au descoperit că cei rămași îi priveau cu pizmă, gândind despre ei că s-au ajuns, și aici scoși din context, văzuți ca „străini”. Mașinile cu număr de România vor clanxona mereu mașinile cu număr din afară, vor face mereu remarci la felul în care șoferii conduc autoturismele, chelnerii vor crede mereu că trebuie să lase bacșișuri mai mari fiindcă au mai mulți bani, foștii prieteni vor spune mereu „ce, ai venit și tu pe aici? Când pleci?”, fără să își dea seama că acest plecat rupe mereu o bucățică din inima românului. Dar nu mai are de ales! Trebuie să continue să plece. Fiindcă are cu adevărat mai mulți bani și o haină mai bună și astfel familia stă mai bine. Copiii sunt mai fericiți, au jucării mai frumoase, dulciuri mai multe, și dacă s-ar întoarce, ce ar face acasă? Unde ar munci? Cu ce bani ar mânca? Nu vrea să înceapă iar să facă economie la ulei și pâine. Aici, oricât de rău ar sta, stă mai bine! Și pentru familie, trebuie să se întoarcă la muncă în străinătate.

Singura posibilitate este să se distanțeze ușor de România. Sună numai prietenii adevărați, care i-au rămas aproape. Vizitează numai rudele care nu așteaptă să se ducă la ele cu 50 de euro de cumpărături, ci se bucură pur și simplu să îl vadă, iar punga de cafea cadou este fiindcă îi face lui plăcere să o dăruiască, nu fiindcă cei vizitați „așteaptă”. La magazin încearcă să nu dea de înțeles că vine din străinătate, la baruri la fel și începe chiar să nu mai lase bacșiș deloc. De ce să lase? El chiar a muncit pentru banii ăia pentru care toți îl condamnă. Măcar așa să se răzbune pe mentalitatea de turmă a celor rămași!

Dar oriunde ar fi, românul se simte român. Gîndurile lui sunt în română. Acest post este pentru cei care nu au încetat să vorbească româna în case și în familii, care își învață copiii născuți în afară limba română, să scrie și să citească în română, care le povestesc fiilor atât cât știu ei din istoria și geografia țării, care își pun nume românești la copii, care se duc la vot fiindcă le pasă de România, care vorbesc între ei în română și în public, nu numai în intimitatea casei, care vor să fie recunoscuți ca români și respectați pentru asta. Este pentru românii care nu se simt răniți de comportamentul ignorant al celor de acasă, fiindcă își dau seama că acest tratament nemeritat nu vorbește despre cine sunt ei, ci îi caracterizează pe fraierii aroganți din  mașini, din baruri, pe rudele tâmpite, pe falșii prieteni și tot așa. Este pentru românii care se simt integrați în țările adoptive, în ciuda rasismului și a jignirilor, fiindcă știu că ei sunt deasupra acestor lucruri. Acest La Mulți Ani este pentru românii care se simt cu adevărat români deși ar putea să se prefacă, să pară altceva, dar nu vor, indiferent că se află în România sau undeva în diasporă.

Acest La Mulți Ani este penru o Românie dezbinată, dar purtată în inimi, în amintiri și în prietenii. Este pentru copilăria noastră fericită, pentru bazmele lui Creangă, pentru poeziile lui Eminescu, pentru schițele veșnic valabile ale lui Caragiale și pentru povestirile minunate ale lui Sadoveanu. Este pentru toți acei oameni care încă iubesc țara și încă fac cinste simplului fapt de a fi român. Și se simt mândri că sunt cine sunt, care simt că luptele duse și cele în curs îi fac mai puternici, mai mândri, mai bucuroși de sine înșiși. La Mulți Ani, mândri români! Cei stingheriți și rușinați de faptul că sunt români să își caute felicitările în altă parte!