Case de vânzare pentru toți!

Să spunem că se numește Cristina. Este născută în Italia, dar nu în regiunea unde ne găsim acum. Aici, în Viterbo, a fi originar din Napoli este mult sub nivelul unui străin oarecare. Fiecare cu „țiganii” lui, iar ea s-a întâlnit din început cu toate prejudecățile posibile și imposibile. Dar ea a luptat și a continuat an după an să le demonstreze tuturora că da, au dreptate, ea este o napoletancă în toate sensurile cuvântului.

A venit la Viterbo după soț, era tânără. Să fi trecut 25 de ani de atunci? Mai mult chiar, își deapănă amintirile prin fața ochilor încercuiți de riduri fine. Este încă o femeie pe care se pot citi semnele unei frumuseți apuse. Câteva kilograme în plus și cearcănii celor care nu reușesc să doarmă foarte mult sunt trăsăturile ei caracteristice, dar privind-o cu atenție nu poți să nu vezi părul creț natural care îi încadrează fața cu grație și spontaneitate. În fiecare dimineață ia autobuzul spre noul loc de muncă. Acum lucrează ca acompaniatoare pentru o femeie mai bătrână. Nu face curățenie Cristina, nu, doar ține de urât bătrânei, cum o numește, fără să țină cont că de acum și ea se apropie de 60 de ani.

Se trezește mereu cu jumătate de oră mai repede și coboară în stație pentru primul autobuz, așa are loc să stea jos. Se îndreaptă zveltă, salutând pe toată lumea și pe șofer, ia un loc cu două scaune libere, se așează și pe al doilea loc îl ține ocupat. Nu pentru cineva anume, Cristina cunoaște atât de multe persoane să ar fi imposibil să strice o prietenie cu cineva pentru altcineva. Așa că prima persoană care se urcă în autobuz și se așează lângă este la fel de bună ca oricare alta. Și își povestește viața, așa cum face de mai bine de 25 de ani, pe autobuzul Grotte S. Stefano - Viterbo.

Soțul a murit de tânăr. Uneori spune că s-a îmbolnăvit brusc și a murit la scurt timp. Alteori spune că a avut un accident de muncă și a murit. „Păi cum, nu ai spus că a murit de boală?” „Păi da, în urma accidentului a rămas bolnav și apoi a murit” și tot așa, reconstruirea faptelor devine un adevărat joc de cuvinte. Dar i-a lăsat vreo trei case, pe care și el le moștenise de pe la rude. Astfel, Cristina a petrecut ultimii ani fără să muncească. A vândut o casă, a încercat cu fiica să deschidă un magazin, nu a mers, a trăit câțiva ani așa, din vânzare, apoi a mai vândut o casă, a pierdut și banii ăia, apoi a vândut și ultima casă și așa a ajuns la o vârstă ciudată. A rămas fără case, fără bani, nu mai găsește de muncă și nu are dreptul la o pensie prea decentă, are câțiva ani ai tinereții munciți. Fiica lucrează, dar nu mai stă cu ea, așa că ea trebuie să se descurce cu chirie, întreținere și menținerea celor aproape 60 de ani ai ei. Asta este viața spune. Dar ea, brusc, a descoperit că mai are doua case și acuma umblă să le vândă și după aceea stă liniștită până la groapă, povestește vecinei de scaun. Da, da, ba chiar poate se mai aruncă o dată să deschidă un magazinaș, ceva mic, cât să trăiască ea.

Până una alta, stă în chirie, lefteră, vorbăreață, informată asupra vieții tuturor din autobuz și pregătită să ofere detalii asupra oricărei persoane. Are și un băiat, dar nu a găsit de muncă aici, așa că a plecat în nord, dar ea vrea să rămână unde este. Și așa casele astea de vânzare apar ca ciupercile după ploaie.

Coboară din autobuz cu părere de rău. Cele 40 de minute de drum sunt o adevărată odisee pentru Cristina. Dar asta numai până mai vinde o casă, că atunci își ia mașină.

Injecții auditive

În timp ce mă îndreptam în mașină spre minunatul și plictisitorul meu loc de muncă (pe timp de ploaie orice activitate mi se pare amorțită și lipsită de energie, iar astăzi plouă) ascultam ca de obicei muzică și mi-am dat seama că peste câteva săptămâni voi arunca cd ul care este în funcție acum și îl voi înlocui cu altul, mai actual, în timp ce piesele vechi vor fi încetul cu încetul date uitării. Peste câteva luni nu îmi voi aminti nimic din versurile lor, iar unele dintre acestea mi se par demne de a fi memorate. Mai mult sau mai puțin clișeuri, inedite sau destul de comune, sunt versuri care mă fac să mă simt mai bine sau îmi dau o doză de energie pozitivă sau ce știu eu, acum sunt eficiente pentru stările mele de spirit. Am decis din acest motiv să le redau în rândurile de mai jos. Nu voi spune nici autorul, nici cântărețul, nici limba de proveniență, fiindcă nu asta este important. Vreau să văd dacă, atunci când voi schimba cd ul și aceste cântece vor fi date uitării, cuvintele simple vor mai avea un efect asupra mea. E un experiment de psihologie. Așa că hai să încerc.

Viața și bicicleta au același principiu, trebuie să continui să te miști pentru a reuși să stai în echilibru.

Dacă pierzi luptând, mâine vei fi mai puternic decât alții.

Felicitări pentru că îți participat, dar lumea își amintește numai de primul clasificat. (asta este contrar moralei populare, că important este să participi. Fraza asta mă sugestionează să fie important pentru mine să câștig. Dar dacă pierd, atunci mă întorc la fraza populară :)) )

Mai în înălțime decât cerul este imposibil să cazi dacă ești întins într-o grădină de stele.

Cunosc bătăliile pe care le duci atunci când urmărești umbrele persoanei care ai vrea să fii.

Dacă Dumnezeu e răspunsul, atunci am greșit întrebările și iată ne apar iar și iar frustrările.

Râsete, acum lipsesc râsetele noastre, și ne rămâne doar o tăcută existență,  inima mea nu mai rezistă. (de câte ori ascult asta, zâmbesc, pentru a nu se lăsa tăcerea și peste existența mea. Pare prostesc, dar deocamdată funcționează)

Ceea ce îmi trebuia era singurul lucru pe care nu reușeam să îl găsesc.

Cât de frumos ar fi să ne putem spune că noi ne iubim mult, dar atât de mult încât am putea muri, și că orice s-ar întâmpla, la final noi ne vedem acasă.

Ridică paharul dacă ești un ciudat în toate sensurile bune!

Tu crezi că sunt pur și simplu prea serioasă, eu cred că tu ești plin de rahat.

Unde găsești puterea să iubești? Privesc paradisul din-afară fără să pot intra.

Continui să țipi că ai tăi niciodată nu m-au plăcut uitând că tot ce a fost ne-a plăcut nouă.

Nu te simți bine cu ceea ce sunt. Nu suntem un cuplu perfect fiindcă nimeni nu este perfect de unul singur.

Ca un pictor, voi încerca să ajung direct la inimă, cu forța pe care o are culoarea.

Aerul poți doar să îl respiri.

Până ieri erai la fel ca noi, dar acuma cum ești? Ești un papă lapte, n-am înțeles, ce vrei? Ești un papă lapte, dar cine mai ești și tu?

Fiindcă este mereu momentul potrivit.

Știi că visez în culori și fac lucrurile pe care vreau eu să le fac.

Nu înseamncă că mă simt singură atunci când sunt singură.

Mă simt ca și cum îmi este frică, ca și cum aș dispărea, e atât de greu să conduc, dar continuu.

Trebuie să te vindeci, să vindeci durerea din spatele ochilor, cuvinte nestatornice îți aglomerează mintea.

Cam astea sunt cuvintele care îmi vin acum în minte, fără să mă chinui prea mult. Acestea sunt frânturi de pe actualul meu cd care într-un fel sau altul mă sugestionează. Voi vedea peste ceva timp cum mi se mai par. Deja acum, că le-am scris, unele dintre ele mi se par teribil de banale. Dar vreau să fiu corectă și le las pe toate, nu numai pe cele care ar putea să impresioneze. Să vedem ce iese.

Metareprezentare teatrală

„Fiecare rid apărut pe chipurile noastre se datorează unei situații trăite cu curaj, orgoliu, surâsuri, plânsete, iubire!” - Alda Merini. Prin urmare nu îmi voi face niciodată o operație estetică, ci, cu cât mai multe riduri se vor adăuga feței mele, cu atât mai mult voi surâde nostalgic atunci când mă voi privi în oglindă. Îmi voi aminti trecutul cu mândrie, cu încântare și cu așteptări pentru anii ce vor veni. Prin urmare, cel mai bine este să faci așa cum îți spune inima, așa cum îți dictează instinctul, cu un ton dulce și puternic.

Voi dansa atunci când cerul plin de stele se va umple de nori și voi cânta când tăcerea își va cere un nedorit rol în inima mea. Voi râde când ceilalți vor crede că am motive să plâng și voi simți cu intensitate totul, prin mine, în mine și în afara mea. Mă voi bucura în lumina reflectoarelor proiectate de propria mea viață, le voi ridica la nivelul celor mai bune ecranizări existente și voi fi un actor principal până când cortina va cădea fără zgomot, fără zarvă și fără nici o lumină. Nu vor fi aplauze la finalul piesei de teatru care devine existența mea, așa că voi aplauda cât de mult voi putea înainte de final.

Nu oblig pe nimeni să meargă alături de mine nici să mă înțeleagă. Sunt convinsă că persoanele care contează pe scena mea sunt prezente și fără să le cer nimic, și fără să ofer nici o explicație. Pur și simplu se urcă pe scenă și își recită partea cu aceeași dezinvoltură și iubirea cu care eu îmi recit partea pe scenele vieților lor. Pentru scurte stele ne intersectăm și ne proiectăm noi înșine în ceilalți, dar la final reajungem să fim originali, îmbogățiți de cei ce sunt fără să fie.

Este o provocare cotidiană să mă înțeleg pe mine însămi, dar adevărata mea problemă vine din faptul că uneori îmi blestem sufletul să încerce din răsputeri să îi înțeleagă pe ceilalți. Face asta parte din rolul meu sau este, așa cum am spus, doar o problemă? Nu știu, dar uneori mi se pare mai important să înțeleg și să iert decât orice fază trecătoare prin care aș putea să trec eu. Face parte din scena mea și îmi asum aceast rol zâmbind, crezând, iertând și fiind acolo fără să îmi ceară nimeni nimic, fără să îmi sesizeze nimeni prezența. Sunt în spatele cortinelor, așteptând să fie cazul să urc pe scenă.

Când faci totul așa cum te taie capul

Cu toții trecem prin acea fază a vieții când suntem mai mult sau mai puțin simpatizați de ceilalți, mai mult sau mai puțin contestați de cei din jur, mai mult sau mai puțin iubiți. Important este, cum am spus cred și într-un alt post, să rămânem constanți față de noi înșine și să nu dăm doi bani pe gândurile negative pe care ceilalți ni le pun pe spinare. Nu poate să devină o problemă a noastră ceea ce în realitate este problema celorlalți. Te simți deranjat la acel punct încât să critici?? Critică până te doare gura, fiindcă pierzi doar energiile proprii și îți demonstrezi ție însuți că ai o chestiune psihică de rezolvat, dar nu considera ca am eu o problmă fiindcă tu nu poți să mă înțelegi. Nici nu vreau să fiu înțeleasă, nici nu cer așa ceva. (vorbesc la persoana I și a II a fiindcă e mai ușor discursul, nu mă adresez nimănui în particular. Dacă cineva se simte, înseamnă că atunci are o problemă ;) )

Vedeți, eu sunt genul de persoană care a făcut mereu cum a tăiat-o capul. Atunci când cineva mă sfătuia sau știu eu, mă îndruma, mi-am păstrat mereu dreptul de a lua ultima decizie pe contul meu, singură, așa cum am considerat că este mai bine pentru mine. Am ascultat tot ce mi s-a spus, dar am filtrat mereu prin prisma propriei mele conștiințe. Prin urmare, am plâns mult, am râs și mai mult, am greșit cu siguranță mai mult decât pot exprima în cuvinte și uneori am făcut și alegerile bune. Dar am mers mereu cu fruntea sus, mi-am asumat greșelile ca fiind doar ale mele, fără să pot da vina pe nimeni decât pe mine însămi, păstrându-mi în același timp capacitatea de a fi sinceră. Mi-am învățat unele lecții, pe altele continuu să le ignor, voi continua să greșesc și voi contiua să fac așa cum consider eu că este bine. Unele persoane mă iubesc și îmi stau alături, altele nu mă suportă, altele mă urăsc de-a binelea, asta este, nu le pot avea pe toate și după cum am spus, nici nu le vreau pe toate.

Dar să nu confundați niciodată personalitatea unei ființe cu atitudinea ei față de voi. Personalitatea ține de cine suntem noi, de toate lucrurile care ne-au format până acum. Noi suntem toate lecțiile învățate și neînvățate și toate greșelile pe care le vom face de acum încolo și toate deciziile bune pe care le vom lua și toate strălucesc în personalitatea noastră. Atitudinea noastră depinde de cine sunt ceilalți. Prin urmare dacă cineva are o atitudine negativă față de voi, atunci făceți-vă câteva întrebări și asupra propriei persoane. Undeva poate ați greșit, dar nu vă faceți din asta o problemă. Problema lăsați-o să devină a persoanei cu atitudinea întunecată.

Când Murphy face ecou la mine în viață

Am deschis calculatorul, decisă să scriu ceva „cu greutate”, important, serios, dar... s-a produs primul eveniment despre care vă voi vorbi. Așa că am decis să fac o sfântă recapitulare a evenimentelor nefaste, constante, repetitive, care mi se întâmplă în mod enervant și dureros de supuse legilor lui Murphy. Doamne, dar mereu, mereu???? Adică, chiar mereu???

Calculatorul.... iubitul meu calculator portabil, luat în rate, plătit cu bani grei (vorba vine) și sudoarea frunții. Când îl deschid, se petrece un fenomen incredibil și etern. Acum sunt două cazuri:
1. deschid calculatorul și rămân ca proasta în fața lui să îl privesc, așteptând să se încarce si spyware-ul, ultimul program care se incarcă la mine. În acest caz, nu se întâmplă nimic. Cu o precizie uimitoare și destul de repede, calculatorul meu se deschide. Pornește. Funcționează în condiții optime.
2. deschid calculatorul și nu rămân ca proasta în fața lui. Îmi spun: „Anca, două minute, cât se deschide calculatorul, fă ceva util!!!” Chit că mă duc la baie (da, este o chestie utilă), îmi pun o ceașcă de cafea, deci mă duc în bucătărie, pregătesc mașina, fac cafeaua și o iau cu mine (frige, nu pot să o beau imediat), chiar dacă pur și simplu rămân lângă calculator, dar mă uit în altă parte, cum ar fi la televizor, calculatorul meu SE BLOCHEAZĂ!!!! Pot să lipsesc un minut, cinci minute sau jumătate de oră, când mă întorc calculatorul meu nu numai că nu este pornit, dar este și blocat!!! Invariabil!!! Mereu!!! E ca și când știe dacă mă uit la el sau nu!! E totul o chestiune de contact vizual!

Momentele în care ies cu prietenii... Ieșim în oraș seara... Ori este o petrecere, ori mergem la o bere, ori ce știu eu, îmi petrec ziua gândindu-mă cum să mă machiez și să mă îmbrac. (da, știu, chestii de femeie). Ajung acasă și încep să mă aranjez, îmi pun în ordine părul și îmi scot hainele din dulap. Atunci descopăr (dar mereu, nu doar o singură dată) că bluza sau pantalonul sau rochia sunt fie murdare, fie pătate iremediabil, fie descusute pe undeva. Și toate celelalte surogate care ar putea să le înlocuiască par să fie de neutilizat din motive similare. Mereu. Mie niciodată socoteala de acasă nu mi se potrivește cu cea din târg. Și îmi dau seama după ce am făcut machiajul și coafura. Adică la spartul târgului!

Asta de două ori am încercat să o fac în cinci ani, de două ori a ieșit în același fel și nu știu când mă voi încumeta încă o dată. Am ajuns de la muncă mai repede și am decis să pregătesc totul pentru o cină romantică, cu care să îmi surprind soțul. Mâncarea lui preferată, vin la rece (contrar celor care spun ca vinul se bea la temperatura camerei, mie îmi place rece), lumânărele parfmate împrăștiate peste tot, ținute adaptate pentru ocazie, în fine, cred că ați înțeles ideea. Și cu zece minute înainte ca soțul meu să ajungă acasă după calculele mele, m-a sunat să îmi spună că mai întârzie la muncă. Cred că am spus totul despre bunele mele intenții. Am rămas ca proasta în mijlocul camerei, cu telefonul la ureche, gândindu-mă cu ce să îmi ocup timpul până avea să ajungă el. Bineînțeles că planul a fost doar amânat cu ceva timp, nu anulat cu totul, dar.... Și aceste două dăți au fost și singurele dăți în absolut când el a întârziat din cauza muncii. Nu e așa că sunt norocoasă??

Alt caz... Eu stau toată ziua pe internet, după cum se vede. La muncă am acces la internet și acasă la fel. Când sunt acasă nu deschid mai niciodată calculatorul, prefer să îmi petrec altfel timpul decât în fața ecranului, dar am internet pus. (Chiar și acum, sunt la muncă. Majoritatea postărilor le public de la servici :D) Uneori mi s-a întâmplat să îmi rămână chestiuni nerezolvate: un mail urgent pe care trebuia să îl trimit, un răspuns urgent pe care trebuie să îl dau, poze sau alte informații pe care trebuia să le trimit, și în toate aceste cazuri, ghiciți ce, nu mi-a mers internetul acasă. Adică, dacă vreau să fac orice prostie, merge perfect, dar daca am nevoie de internet cu motive serioase, atunci pot fi sigură că există o problemă și internetul nu va funcționa. Amin!

Aceeași poveste și cu semnalul la telefon. De câte ori aștept un telefon important, sunt într-o zonă fără semnal sau se fac lucrări pe linie și nu este semnal sau mai știu eu ce, cert este că exact când am nevoie de mobil, al meu devine complet inutil. A, da, sau i se termină bateria. Mereu i se termină bateria.

Minunații oameni frumoși

M-am trezit cu o acută depresie, dezamăgire. Cineva spunea că oamenii sunt făcuți pentru a fi iubiți și lucrurile au fost create pentru a fi folosite. Problema principală a omenirii este faptul că s-a ajuns ca lucrurile să fie iubite și oamenii folosiți. Nu știu dacă poate fi considerată efectiv o problemă sau o evoluție a ambiției umane, dar știu că îmi lasă un gust amar oamenii care abandonează prieteni, iubiri, cercuri de amici, pentru a se dedica unor noi relații cu persoane considerate puternice (au bani, au un nume, au o mașină mai faină, motivele pot fi nenumărate). Dar acele persoane nu sunt neapărat frumoase.

Oamenii frumoși pot să se ascundă în oricine, chiar și în necunoscutul pe care îl încrucișezi pe stradă cu un zâmbet cald la care ți se răspunde. Așa, din senin, fără semnificații ascunse, poate fără să îl mai revezi vreodată, el îți dăruiește un surâs la care răspunzi și care aduce o rază de soare în viața noastră. Îți amintești apoi că a fost o femeie sau un bărbat, dar nu reușești să îți amintești cum arăta, fiindcă tot ceea ce a fost luminos și important pentru tine, a fost zâmbetul. Nu aparențele, nu situația lui bancară, și totuși simți acea persoană aproape de tine, spui în sinea ta: acela era un om bun!

Oamenii frumoși sunt aceea care reușesc să înțeleagă atunci când greșesc și nu le este teamă să își spună: „Iartă-mă!”, sincer, din inimă din iubire. Sunt oamenii care când văd că te-au îndepărtat nu se simt umiliți să îți ceară: „Mai rămâi, te rog, un pic! Am nevoie de tine!” Sunt oamenii aceia care știu că pot greși, la care le pasă dacă rănesc pe cineva, care nu vor să îi folosească pe cei din jur pentru propriul lor beneficiu.

Oamenii frumoși au puterea de a te privi în ochi și de a se lăsa priviți, fără să coboare privirea rușinați sau ostentativ. Sunt sinceri cu ei înșiși și cu ceilalți, iar ochii lor reprezintă cu adevărat o oglindă a spiritului. Sufletul lor e frumos!

Oamenii frumoși luptă pentru a-și păstra speranța, se agață de ea și o mențin vie, indiferent prin câte furtuni trebuie să treacă. Și zâmbesc! Zâmbesc chiar dacă fruntea le e plină de gânduri negre, chiar dacă se simt înrânți, ei caută mereu un motiv să surâdă! La oamenii pe care îi întâlnesc pe stradă, la persoanele dragi, la persoanele mai puțin apropiate, fiindcă oamenii frumoși nu se tem să iubească!!

Oamenii frumoși nici nu știu cât de frumoși sunt, și tocmai asta îi face să fie atât de minunați!

Omul fără regrete

Mai demult, când alegerile din viața mea nu aveau o importanță atât de mare, sau un impact imediat asupra mea, îmi spuneam că vreau să fiu omul fără regrete, care atunci când ia o decizie, poate să o facă fără să spună că mai încolo îi va părea rău.

Apoi am ajuns să am păreri de rău. Lucrurile mici, care nu avuseseră o importanță enormă, acum se întorceau împotriva conștiinței mele. Prieteni pe care nu îi văzusem atât de des pe cât vroiam, mureau, persoane cărora nu le spusesem cât de rău îmi părea și cât greșisem față de ei se găseau deodată la câțiva metri sub pământ fără să mă mai privească în ochi sau să mă audă, decizii luate în grabă ajungeau să cântărească, chiar și cele cu grijă calculate păreau să fi fost luate în pripă. Îmi venea să strig ca Iona, la sfârșitul drumului, că eu am mers bine dar drumul, el a greșit. Dar îmi dau seama că greșesc din nou.

De fapt, îmi îndrept umerii și redevin persoana fără regrete, fiindcă dacă am făcut ceva cândva, un motiv a fost. Nu pot să îmi scot acțiunile din context și să le judec acum, din alte puncte de vedere, în alte vremuri, cu alți oameni alături. Nici măcar eu de acum nu pot să mă analizez corect pe mine cea de atunci și trebuie să am încredere în mine însămi, înainte de a avea încredere în lume. Și nu trebuie să îmi pară rău, fiindcă au fost toate lucruri care au contribuit la formarea mea ca om, la „a crește mare” și a-mi defini modul de gândire. Dacă atunci aș fi știut ce știu acum, atunci peste ani mi s-ar fi părut că am greșit cu alte lucruri și tot așa. Pe strada noastră personală, toate casele își schimbă mereu fațadele, nu rămâne nimic neatins de clipe, nici măcar lucrurile care nu mai sunt.

Nu rămânem la fel. Oricât de mult ne place să spunem că suntem aceleași persoane, nu este adevărat. Ne schimbăm mereu, de la clipă la clipă, ca un fluture blestemat să iasă mereu și mereu din o altă crisalidă. Atunci când spargem pereții la una dăm de pereții alteia și tot așa. Este limitarea noastră fizică, pura condiție de a fi umani. Dar suntem fluizi și ar trebui să fim constanți. Cu noi înșine mai ales. Și sinceri, trebuie să fim sinceri, indiferent de motivele pe care credem că le avem, trebuie mereu să fim reali, nu minciuni derulate prin viață ca pe ecranul unui televizor.