Happy D-Day!!!

Astăzi este o zi specială, care se repetă odată pe an. Hmmm, ce ar putea fi oare?? Da, da, este 23 iulie, care, într-adevăr, se repetă odată pe an. Dar această zi este legată cu un fir roșu de existența mea în cuplu alături de Dragos, soțiorul meu. Ne-am cunoscut pe 22 iulie, deci am considerat mereu că 23 iulie este ziua noastră norocoasă (nu mă întrebați de ce nu 22, cum ar fi normal, nu am nici o idee, decât că sunt eu cea anormală). Iar pe minunatul 23 iulie este și ziua lui!! La Mulți Ani, Dragoooos!!!

Trebuie să recunosc că anul trecut i-am furat ziua, transformând-o în ziua cununiei noastre religioase, și astfel el a trecut pe locul doi, aș putea chiar să spun că a fost un pic lăsat deoparte. Dar anul acesta, evenimentul important este ziua lui. Și vreau să nu îi amintesc de cununie, un nor peste unicitatea dății de astăzi.

Suntem împreună de cinci ani și o zi și căsătoriți (civil) de trei și avem o viață înainte, dar sărbătorile mici au devenit o tradiție pentru noi. Pe lângă Crăciun, Paște, Haloween, zile de naștere și onomastice, noi sarbătorim orice realizare cu un  pahar de șampanie și o cină plăcută în doi. Astfel am ajuns să avem ziua primei dăți când m-a prezentat părinților, ziua primei dăți când eu l-am prezentat părinților, ziua primei călătorii pe care am făcut-o împreună, zilele când am terminat facultățile, ziua primei scrisori pe care mi-a scris-o și invers, și tot așa, lista este interminabilă.

Sunt atât de multe zile de ținut minte, încât la sfârșit nu mai ținem seama de nimic și ne inventăm mereu alte ocazii să bem șampanie: astăzi mi-a mers bine la serviciu, astăzi am luat un nou frigider, astăzi am reușit să mă trezesc la cinci să alerg, astăzi magazinul a mers bine și tot așa. Ajungem să bem șampanie în fiecare zi aproape. Dar ziua de astăzi este specială. De cinci ani ne urmează pașii, așa că trebuie să o menționez și aici, pentru a o surprinde în câteva rânduri.

23 iulie este ziua când am înțeles, după o singură întâlnire, că dragostea la prima vedere există, că atunci când o persoană este compatibilă cu tine trup și suflet nu ai nevoie de ani de zile pentru a te cunoaște și a decide, ci o voce în interiorul tău îți spune că este așa de cum se întâlnesc privirile, de cum se încălzesc sufletele. În ziua aceasta eu am înțeles că poveștile de dragoste unde cei doi petrec o singură zi împreună și apoi nu se uită niciodată sunt adevărate și intensitatea sentimentelor poate fi devastatoare și poate deține controlul într-un mod înfricoșător asupra rațiunii. 

Și este o zi specială fiindcă atunci s-a născut el, lucru pentru care mulțumesc cerului în fiecare zi, sunt recunoscătoare că a putut să apară cineva atât de potrivit pentru mine, atât de complementar mie, încât să ne completăm în toate. Și știu că va dura o viață, nu am nevoie de confirmări și nici incertitudini, este așa, mi-o spune aceeași voce incoerentă a sufletului, care vorbește prin sentimente!

La Mulți Ani, Dragoș, îți mulțumesc că exiști!

Odă nimicului

Am spus acum câtva timp că îmi place să scriu. Nu mai știu exact în ce pagină mânjită de cuvinte am menționat asta, dar este adevărat. De ceva timp, pentru a-mi completa pasiunea, am început să și citesc mult, foarte mult. Aseară, în timp ce făceam binecuvântatul duș rece după o zi prea caldă și plină de năduf, am înțeles ce căutam eu ca oarba în nenumăratele pagini răsfoite: căutam NIMICUL.

Visez să găsesc o carte unde cuvintele să îți fugă prin fața ochilor fără să ajungă la creierul conștient, ci să atingă tangențial subconștientul și să plece împreună într-o călătorie magică. Vreau să găsesc acea carte ca una din ariile clasice ale lui Verdi: care să îți antreneze numai un organ de simț, în timp ce imaginația poate să exploreze tărâmuri noi, simțurile să ajungă noi limite, întreaga ființă să se simtă ca transportată în altă dimensiune. Muzica aceasta clasică îți ține urechile ciulite, dar ochii minții pleacă spre introspecția cea mai relaxantă, spre meditația cea mai luminoasă. Aș vrea o carte ca o mângâiere, ca un cântec profund de cuvinte, care să îți facă întreaga ființă să vibreze, fără să trebuiască să analizezi fraze, figuri de stil, personaje, fără să fii nevoit să te oprești asupra fiecărei sintagme mai complexe pentru a înțelege ce a vrut să spună autorul.

Vreau o carte care să vorbească direct cu spiritul. Fără să îmi dau seama. Să o citesc, iar când voi ridica ochii să mă simt diversă, fără să știu ce s-a schimbat, să mă simt mai frumoasă, fără să mă privesc în oglindă, să mă simt mai bună, fără să mă fă considerat vreodată rea. Vreau o carte ca un cântec, care să străbată bariera simțului numit vedere și să îmi ducă auzul pe noi culmi, olfactul pe alte tărâmuri, simțul tactil spre noi orizonturi. Și acea carte, dacă o citești ca pe o carte, nu ca pe un cântec, să nu îți spună NIMIC! Să tacă, asemeni unei lebede, care doar înainte să moară aruncă un sunet răgușit. Iar acel sunet să fie propria rațiune care tace, adoarme și se strecoară afară din trup, pentru a lăsa locul liniștitei melodii pe care toată ființa o ascultă îngenuncheată.

Aceasta este cartea pe care o caut!

V-o prezint pe Morticia

Locuiesc pe buzele unei păduri. Sunt înconjurată de peisajul sălbatic și verde al tufișurilor, al crengilor foioaselor care mai ales vara devin un pic triste, fiindcă lipsa de apă le răsucește frunzele în tot felul de poziții ciudate și dezhidratate.

În fața ferestrei de la una din camerele din casă (e un pic complicat să explic care casă, care cameră) se vede întregul peisaj, cu o casă ascunsă parțial de arbori și cu un delușor mai înalt ce veghează orizontul. Îmi place să privesc de la această fereastră deschisă, mi se pare o mare de culoare verde, chiar dacă în realitate cu o plimbare de jumătate de oră ai vizitat întreaga pădure. Cărările permit numai atât.

Apoi, pentru a merge mai departe, trebuie să te aventurezi în afara potecilor, dar în funcție de sezon o astfel de plimbare ar fi periculoasă. E plin de porci mistreți și șerpi, în fiecare lună alt fel de șarpe, iar când începe sezonul de vânătoare se aude sunetul roților mașinilor de teren și zgomotul împușcăturilor. În acea perioadă nu cred că trebuie să explic de ce o plimbare în afara traseelor ar fi destul de aventuroasă.

Casa stă exact deasupra pădurii. Apoi, coborând o mică vale, se intră printre copacii înalți și liniștiți. Iar mai (puțin) recent, am căpătat un nou prieten dintre necuvântătoare, dăruit tocmai de această frumoasă întindere de verde.

Am crezut mereu (cred că mi-au spus la școală, sau legendele copilăriei mele o povestesc) că păsările de noapte se numesc așa fiindcă ies numai... noaptea, fiindcă nu suportă lumina și că ascuțitul lor cântec prevestește lucruri rele, cum ar fi moartea, moartea și moartea. Ca să nu mai spun de celebra poveste a bunicii mele, cum că dacă  cucuveaua cântă lângă casa cuiva, în acea casă va muri (bineînțeles, doar vestește moartea)  cineva. Prietena mea (asupra sexului bineînțeles că am dubii, dar cuvântul ”pasăre” este la feminin, așa că o consider femelă) se numește Morticia fiindcă este o binecuvântată cucuvea. Această pasăre a încălcat în ultimii doi ani o mulțime de legende metropolitane pe seama ei:

Unu: de doi ani cântă exact în fața ferestrei mele și nu se oprește oricât de somnoroasă m-aș îndrepta spre geam să îi transmit părerea mea despre vocea răgușită cu care urlă. Iar eu, în ultimii doi ani, nu am avut nici un incident mortal, sunt încă în viață și nu a murit nimeni, nici din familie, nici din casele de pe lângă. Prin urmare, o fi o cucuvea albă, nu am nici asupra culorii vreo idee.

Doi: cântă noaptea, e adevărat, dar cântă și mult după ivirea zorilor. Azi dimineață, de exemplu la șase dimineața am avut o discuție cu ea pe tema nopților liniștite pe care creaturile diurne trebuie să le petreacă dormind. Mă îndoiesc că a înțeles, dar eu continuu să îi repet. Iar la șase dimineața soarele era deja suuuus pe cer.

Trei: faptul că este o ființă doar intuitivă, care simte ceva malefic în aer mi-a fost infirmat în repetate dăți . Vara dorm cu fereastra deschisă (e cald, năduf, lipsă de aer) iar ea începe să țipe. Mă duc la fereastră, o închid și Morticia..... SE OPREȘTE DIN CÂNTAT! JUR! Apoi, după cinci minute de liniște și de saună în cameră, redeschid geamul, iar ea... ÎNCEPE DIN NOU SĂ CÂNTE! Singura chestie malefică e ea în sine!

Oricum, mi-e dragă de acum, și dacă în anumite nopți nu o aud (poate se duce să chinuie și pe altcineva, poate pur și simplu am eu un somn mai profund), dimineața îmi fac o mulțime de griji, și următoarea noapte nu dorm în speranța că o voi auzi. Apoi ea își confirmă politicoasă prezența și reîncepem să ne jucăm cu ferestrele.

Una din minunatele dimineți

Aceasta este una dintre diminețile minunate de vară,când mă trezesc  înainte ca ceasul să sune și spun: nuuu, vreau să mai dorm jumătate de oră! Dar apoi privesc razele de soare care se strecoară calde printre crengile pline de frunze ale nucului din dreptul geamului. Ascult vrăbiuțele care ciripesc vesele noua zi și porumbeii care hrubăie gălăgioși într-un colț de zid unde și-au făcut vizuina și brusc mă simt cuprinsă de fericire. Mă simt liniștită și bucuroasă că am reușit să mă trezesc înaintea tuturor celorlalți din casă și am ocazia să ascult minunata tăcere a zorilor, ornată cu melodiosul glas al păsărilor.

Aceasta este una dintre diminețile minunate când mă încântă ideea de a merge la muncă, fiindcă îmi plac momentele la cafea cu colegii, când mergem la barul de lângă, într-o mică pauză, și iubesc oamenii care cu care voi socializa datorită muncii. Este o dimineață când nu am nevoie de cafea pentru a mă simți plină de energie, căci cu toată ființa mea mă cufund în liniștea infinită a plăcerii de a fi acum și aici, înconjurată de persoane pe care le iubesc, înconjurată de vântul dimineții care îmi încurcă părul și îmi alintă fața.

Aceasta este una dintre diminețile minunate când ”complicațiile vieții” sunt un concept pe care nu îl înțeleg, când mă gândesc că de fapt problemele nu există, mi le-am inventat eu, de teamă că prea multă fericire ar putea să mă plictisească. Mă gândesc la soarele care răsare și apune, fără prea multe divagații inutile, la luna care, deși fură lumina ei cristalină, înmoaie noaptea și pare de 100 de ori mai strălucitoare decât stelele adevărate și fierbinți. Mă gândesc la mine, care uneori îmi sting sclipirile de pe chip pentru a mă pierde în divagații inutile, îmi confund ideile și uit să strălucesc de o sută de ori mai puternic decât întunericul care mă cuprinde. Și îmi dau seama că nu are sens, că vreau să fiu ca soarele și ca luna, să îmi urmez cursul vieții fără prea multe procese de conștiință, cu curaj și încredere.

Aceasta este una dintre puținele dimineți când sensul vieții mele mi se pare atât de clar, că îmi vine să plâng, gândindu-mă la toate celelalte dimineți când nu mă înțeleg pe mine și lumea din mine. Aceasta este o minunată dimineață care mi se pare pur și simplu un nou început, un izvor de liniște și armonie care îmi inundă venele și îmi traversează inima, pentru a ajunge și la creierul cel încețoșat de false probleme. Aceasta este o dimineață.

Definitia mea prin voi

Cand eram mica, universul era infinit. Extraterestrii erau printre noi si stelele se aflau la doar un pas de distanta. eram nemuritoare... Eram nemuritori, eu, ei, cei din jurul meu, cei care astazi sunt fantasme ale unui trecut indepartat si stihii ale prezentului.

Am devenit credincioasa. Cred in spirit, cred in lumea de apoi si incep sa ma conving pana si de reincarnare. In felul acesta pot sa imi mentin vii prietenii, zmeii de alta data, care strigau cuvinte vitejesti si erau nemuritori alaturi de mine. Pierdeam timpul palavragind, razand, batandu-ne cu pernele sau facand lectii la matematica, romana, fizica. Scriam poezii si le citeam, incercand sa nu ne criticam, fiindca prietenii nu fac asa ceva. Ne tineam de brat cand ieseam in oras si aveam gasti, care la doua noaptea cautau non stop uri sa cumpere hand burgeri si sa mai ia un pet de bere. Timpul a trecut si ne-a aratat ca oglinda ne face infiecare zi mai maturi. Am trecut prin primele povesti de iubire, povestindu-ne peripetiile, cand o simpla strangere de mana iti dadea ameteli si un sarut era maximul pe care il puteai cere de la viata. Am construit o prietenie, o relatie, sentimente de iubire.. care astazi inca exista, dar reprezinta numai un trecut.

Astazi am doua cruci de privit. Doi prieteni, doi zmei din povesti, doi nemuritori, sunt morti. O ea si un el. Ea fiindca lupta cu boala, el fiindca nu a mai dorit sa vada lumina zilei si a decis ca vrea sa paraseasca piesa de teatru numita viata. Am ramas pe margine, ca simplu spectator, gandindu-ma la tot timpul petrecut impreuna, cand clipele fugeau, fara sa ne gandim ca intr-o zi chiar timpul ne va lipsi. Nu mai avem timp, dragii mei prieteni, si in ultimul timp nu am mai avut timp unul de altul. Am fost ocupati, toti trei, sa ne construim o viata, sa urmam facultati, unii sa ne casatorim, altii sa ajunga in locuri de munca importante. Am spus mereu: cand vom fi mai liberi, vom relua legaturile amortite, vom contacta mai des amicii, vom vorbi mai mult intre noi, ne vom face mai mult timp pentru noi insine... Vom iesi din nou in fata casei ca sa jucam tenis, ca sa ne plimbam seara, ca sa barfim, ca sa fim impreuna.

Si ce ma doare cel mai mult nu e faptul ca astazi nu mai sunteti, nu e faptul ca ati murit, ea la 24 de ani si el la 22, ci faptul ca, daca am mai fi avut timp, tot nu l-am fi petrecut impreuna. Am fi fost in continuare ocupati sa devenim adulti, am fi fost in continuare separati de noi insine, in vreme ce sufletele noastre se defineau unul prin celalalt.

Si totusi... voi erati cei mai buni prieteni ai mei. Viata m-a pedepsit pentru distanta mea si mi-a luat persoanele care imi erau cele mai apropiate, persoanele pe care le consideram cei mai buni prieteni ai mei, chiar daca nu mai vorbeam atat de des. Dar ei ma cunosteau... O cunosteau pe Anca cea din scoala, pistruiata, timida si intunecata, o cunosteau pe Anca cea un pic crescuta, indragostita si vesnic vesela, o cunosteau pe Anca cea decisa sa cucereasca lumea... Ei stiau despre mine lucruri pe care uneori nici eu nu vroiam sa le recunosc, dar in tacerea noastra, ne completam cunostintele. Eram in asteptarea zilei cand aveam sa iesim din nou in oras cu 1 leu in buzunar, razand de faptul ca nu ne puteam cumpara nici o inghetata, cand parintii ne cumparau bilete la teatru cu papusi si noi fugeam la sali de internet.... Aveam suflete care se defineau prin sufletele celorlalti, si acum... Prietenii mei, zilele acelea nu vor mai veni niciodata...

Eu raman spectator, pe marginea vietii, pe care ea a pierdut-o si pe care el si-a luat-o singur. Raman aici sa imi amintesc de voi. Si sa ma definesc pe mine insami prin voi doi. Dar voi m-ati invatat ceva pretios: cand crezi ca ai toata viata inainte, e posibil sa nu mai ai timp...

Vise ratacite

Terminam liceul si ne uitam mandri spre diploma. Spunem fericiti: "Am reusit!!! In sfarsit, mi-a fost rasplatita tortura de patru ani!!". Apoi vine facultatea. Ne distram prin baruri, cu bericelele in fata, cu tigarile intre degete, mergem in discoteci unde de fiecare data bem prea mult si ne amintim prea putine, ne prezentam pe jumatate matoli la examene si zambim increzatori cand vedem ca le si luam, pana la urma se leaga pe undeva si o relatie serioasa, continuam sa iesim in cluburi, de data asta cu formula: "Imi pare rau, am prieten", ajungem si la licenta, o luam si pe aia, sarbatorim cu inca vreo zece beri, inca o vara de dazmat in discoteci, poate se stabilizeaza si mai mult relatia stabila, si apoi etc... Fiecare dupa voie si nevoie....

Dar intr-o dimineata fiecare se trezeste. se uite la el, in oglinda mare din camera si incearca sa desifreze: ce s-a schimbat? Doar am copilarit in continuare, am cheltuit tot banii parintilor, cand era sa am restante sau am avut probleme cu caminul tot parintii au venit sa ajute, nici nu m-am dus la doctor daca nu unde ma duceau parintii cand eram mic, nu a trecut nici macar trei zile fara sa vorbesc cu mama... Ce Dumnezeu s-a putut schimba?

Iar intr-o zi vine momentul revelator. Intr-un bar cel mai probabil, acolo se petrece cel mai mult timp. Poate cineva te va intreba: acuma, ca mergi si la master, ce vrei sa faci in continuare? Iar tu vei raspunde: jurnalist! (doar faci jurnalismul), economist! (doar faci economie), profesor de matematica! (doar faci matematica)... etc.... Ati prins ideea. Si poate, doar poate, printr-o mare sansa a destinului, o mica voce din mintea ta iti va sopti.. "Dar ce visezi sa faci??" Si atunci vei simti cum o putere nevazuta te palmuieste cu forta peste obrazul drept! Sa visezi?? Dar nu ai timp de vise!! Realitatea e dincolo de vise, pentru Dumnezeu, visele doar ranesc, nu au nici un semnificat!! Cum visezi tu viitorul??? Bine, e clar, cu bani la discretie, bautura, tigari, un mariaj fericit eventual sau cat mai multe aventuri, cine stie... Si atunci poate, doar poate, printr-o mare sansa a destinului, o mica voce din mintea ta iti va sopti: "Si te mai intrebi ce s-a schimbat printre beri si fum de tigara??? Unde iti sunt visele??" Si vei intoarce singur si celalalt obraz sa fie palmuit.

Luam ce ni se ofera, luam lucrurile cum vin. Le urmam ca fiind de la sine inteles ca asa trebuie sa fie. Poate ai facut jurnalismul doar pentru ca iti placea sa scrii si te-ai gandit ca un pic de studiu al scrierii realitatii ti-ar prinde bine. Lasati-ma sa ma intreb ceva, pentru ca asta este cazul meu: ai mai scris ceva de cand ai inceput sa studiezi realitatea??? Ce s-a intamplat cu personajele din imaginatia ta, cu poeziile pe care le faceai odata?? Unde e visul pe care l-ai urmat ani de zile, visul de a scrie, si a scrie, si a scrie, pana cand sentimentele din lume vor seca, pana cand cuvintele nu iti vor mai veni pe buze, unde e VISUL??? Si te mai intrebi ce e schimbat???

Va intreb pe toti: unde sunt visele??? Ce visati, oameni buni, ce VISATI?? Nu ce doriti, la ce ravniti, ce v-ar placea, ci... ce visati?? Care sunt visele voastre. Eu visez doar sa scriu.... pana cand sentimentele si lumea vor seca... pana cand cuvintele nu imi vor mai veni pe buze.... Asta ERA visul, si acum, cand sap in mine, inteleg ca inca este VISUL. Scos de la naftalina, dar e al meu!!!

Morala unui an fara cuvinte

Am fost muta... De un an, nu am mai scris un rand in acest semi jurnal virtual. Am fost acea lebada tacuta, ce isi cauta un drum si penele ce abia spicuie din puf. Cred ca am crescut, poate m-am transformat sau am ramas exact aceeasi, fara drept de apel.

De un an am cautat sa imi construiesc o identitate care devenise cenusie. De un an m-am intrebat mereu cine sunt si ce vreau de la viata, acum ca am trecut cu tocuri ascutite peste copilarie. Vedeti, m-am ratacit in labirintul gandurilor. Nu ca as fi avut vreo sansa sa devin un filosof, mai mult o... simpla calatoare muta.

Si am invatat cateva lucruri, pe care vreau sa le enumer mai mult pentru mine insami. Poate daca le vad mereu scrise undeva, nu le mai uit. am invatat asa:

1. Pastreaza-ti surasul, indiferent cati nori crezi ca se aduna deasupra ta. Furtuna nu e niciodata atat de dura pe cat te astepti.
2. Nimeni nu te enerveaza in sine, prin actiuni sau fapte, daca tu nu ii permiti. Cel mai mare atu pe care poti sa il ai asupra celorlalti e sa nu ii lasi sa te calce pe nervi. E totul o problema de egoism.
3. Absolut orice se poate negocia, chiar si obtinerea buletinului italian. Credeti-ma!
4. Nimeni nu te uraste pe tine, pentru ca esti strain undeva; oricine este dispus inconstient sa isi ofere increderea, mai mare sau mai mica.. E o problema de calitate umana.
5. Dragostea este intr-adevar cel mai frumos lucru din lume, care merita orice sacrificiu. Chiar si o ratacire de un an, ca o umbra muta pe suprafata pamantului.