Mi-e dor s-ascult din glasuri tacerea ta de plumb,
Sa sari ca un copil din clipe-n totdeauna...
Te regasesc adesea si stiu, nu mai e mult
Si glasurile noastre vor deveni tot una.
Te iert zambind suav si fara sa privesc,
Apoi in asternut mi-s gandurile goale.
As vrea sa pot vedea, prin trup sa te zaresc
Si sa te cresc in mine, un cer mereu mai mare.
Dar stelele s-au stins si ceru-ncet coboara.
Il sprijinim pe umeri de-atatea zeci povesti!
Si cum il recream atunci, intaia oara,
O fac mereu cand simt ca tu inca traiesti!
marți, 31 martie 2009
luni, 30 martie 2009
Ultimul moment de sinceritate
Atunci cind patinezi pe marginea destinului, nu e nimeni langa tine sa te opreasca din cadere. Pana acum un minut, toti se apropiau sa te sustina, pentru ca nu credeau ca vei cadea cu adevarat, acum esti singur pe felia de viata. Si oricat ti-ar singera talpile, noaptea tot mai neagra va deveni si nici un inger nu isi va arata aripile sa te ridice. Lumina, te-ai ascuns intr-un cotlon acum multe zile. Stii.. nici nu vreau sa mai iesi la iveala.
Te obisnuiesti sa inaintezi pe bajbaite, cu mainile inainte si ochii inchisi. Nu ai nevoie de nimeni si crezi ca poti fi singur. Te vezi puternic, fara omuletii mici de langa tine zambind frumos. Tu ai un zambet mai hilar decat toti acum. Gesticulezi brownian si incerci sa te prinzi de firele de aer. Pentru tine au devenit palpabile. In tacerea din jurul tau auzi vocea vantului si simti ghearele intunericului.
Cad. Cazi. Cu totii cadem neprinsi de nimeni. In final, cand inchidem lumina si ne punem capul plin de ganduri pe perna, chiar daca plapuma o impartim cu cineva, suntem singuri... Complet singuri. Si suntem atat de egoisti incat nu am imparti cu nimeni acea clipa unica de sinceritate cu noi insine.
Te obisnuiesti sa inaintezi pe bajbaite, cu mainile inainte si ochii inchisi. Nu ai nevoie de nimeni si crezi ca poti fi singur. Te vezi puternic, fara omuletii mici de langa tine zambind frumos. Tu ai un zambet mai hilar decat toti acum. Gesticulezi brownian si incerci sa te prinzi de firele de aer. Pentru tine au devenit palpabile. In tacerea din jurul tau auzi vocea vantului si simti ghearele intunericului.
Cad. Cazi. Cu totii cadem neprinsi de nimeni. In final, cand inchidem lumina si ne punem capul plin de ganduri pe perna, chiar daca plapuma o impartim cu cineva, suntem singuri... Complet singuri. Si suntem atat de egoisti incat nu am imparti cu nimeni acea clipa unica de sinceritate cu noi insine.
sâmbătă, 28 februarie 2009
"Minorităţile au drepturi, majoritatea nu!"
"Fraţi români de pretutindeni, hai să-i ascultăm pe ruşi!", sau pe maghiari, secui şi ce or mai fi ei. Păi să o luăm pe rînd, nu care cumva să pierdem şirul. Facem o retrospectivă a articolelor apărute de dimineaţă pe site-urile ziarelor. Doar am intrat în week end pe nesimţite, la fel cum am făcut şi cu UE şi NATO. Am diminuat corupţia, nu mai ia nimeni mită, inflaţia stă bine, e a treia în Europa, 6,8% cînd media e de 1,7%, am dezvoltat economia şi, surpriză, e la fel ca înainte cînd lucrurile mergeau în rău.
Mother Russia şi copilul Voronin
Păi cum Dumnezeu? Rusia a tăiat de cîteva ori distribuţia de gaz prin Ucraina şi ameninţă că prin martie o suspendă iar dacă nu îşi plăteşte datoria fostul pui comunist, Ucraina. Comisia Europeana vine cu ideea unui Parteneriat Estic care să ajute şase dintre fostele ţări sovietice, întărind legăturile diplomatice şi economice, fără a exista însă posibilitatea de a intra în UE. Ei bine, Voronin, actualul preşedinte al Republicii Moldova, apără cît poate cloşca Rusia spunînd că el în Moscova îşi pune bazele. În acelaşi timp acuză UE că prin acest acord nu vrea decît să înercuiască pe "mămica". Comuniştii tot comunişti şi Rusia tot mama lor. Om vedea ce iese la alegerile din Republica Moldova.
Blonda la blonzi trage
Elena Udrea a decis să îşi ia cîte un consilier personal din fiecare zonă turistică a ţării pentru a-i fi mai uşor să coordoneze proiectele. Nu comentez, bună ideea. A făcut şi o promisiune ungurilor de aici: că le va finanţa toate proiectele, atît a fost de impresionată de ei. Doamna Udrea, le veţi finanţa şi proiectul prin care vor să obţină autonomia judeţelor unde populaţia majoritară este ungurească? Un amic de al meu, pe vremea cînd era la liceu, a fost exmatriculat trei zile pentru că nu şi-a salutat directorul în maghiară. Da, la Sf. Gheorghe se întîmpla asta. A, da, autorităţile locale au primit de la Udrea, Andronescu şi Balzac, pe lîngă fondurile de 25 milioane de euro date de Blaga, Berceanu şi Iacob-Ridzi, încă 25 de milioane de euro. Uite unde sunt fondurile ţării: în două judeţe majoritar ungureşti din România. / Anca-Elena Cojocaru
Mother Russia şi copilul Voronin
Păi cum Dumnezeu? Rusia a tăiat de cîteva ori distribuţia de gaz prin Ucraina şi ameninţă că prin martie o suspendă iar dacă nu îşi plăteşte datoria fostul pui comunist, Ucraina. Comisia Europeana vine cu ideea unui Parteneriat Estic care să ajute şase dintre fostele ţări sovietice, întărind legăturile diplomatice şi economice, fără a exista însă posibilitatea de a intra în UE. Ei bine, Voronin, actualul preşedinte al Republicii Moldova, apără cît poate cloşca Rusia spunînd că el în Moscova îşi pune bazele. În acelaşi timp acuză UE că prin acest acord nu vrea decît să înercuiască pe "mămica". Comuniştii tot comunişti şi Rusia tot mama lor. Om vedea ce iese la alegerile din Republica Moldova.
Blonda la blonzi trage
Elena Udrea a decis să îşi ia cîte un consilier personal din fiecare zonă turistică a ţării pentru a-i fi mai uşor să coordoneze proiectele. Nu comentez, bună ideea. A făcut şi o promisiune ungurilor de aici: că le va finanţa toate proiectele, atît a fost de impresionată de ei. Doamna Udrea, le veţi finanţa şi proiectul prin care vor să obţină autonomia judeţelor unde populaţia majoritară este ungurească? Un amic de al meu, pe vremea cînd era la liceu, a fost exmatriculat trei zile pentru că nu şi-a salutat directorul în maghiară. Da, la Sf. Gheorghe se întîmpla asta. A, da, autorităţile locale au primit de la Udrea, Andronescu şi Balzac, pe lîngă fondurile de 25 milioane de euro date de Blaga, Berceanu şi Iacob-Ridzi, încă 25 de milioane de euro. Uite unde sunt fondurile ţării: în două judeţe majoritar ungureşti din România. / Anca-Elena Cojocaru
vineri, 27 februarie 2009
Cînd se deschide cutia închisorilor
Italia a avut şi ea meritul ei în tot scandalul asta cu infractorii români care se plimbă nestingheriţi prin Europa. Sistemul juridic a început să fie luat la rost. În ultimele zile tot mai multe decizii judecătoreşti sunt contestate public de către ziarişti şi specialişti. Ba că pedepsele acordate pînă acum au fost mai mici decît cele prevăzute în lege, ba că se eliberează pe motive derizorii infractorii "grei", gen Dorel Lazăr, care de 12 ani işi exercită aproape nederanjat cariera de violator în serie, ba că nu mai ştiu ce mai fac magistraţii noştri.
Violezi, omori şi... scapi!
Azi a mai apărut o bombă: doctorul Trancă, care în urmă cu doi ani şoca opinia publică, după ce a violat o pacientă minoră şi apoi a aruncat-o de la etaj, a primit patru ani de carceră, cu suspendare, pentru tentativă de omor calificat. Păi omul ar fi trebuit să primească între şapte ani jumate şi 12 ani de pîrnaie. Dar na, are patru ani cu suspendare, deci poate face doi. Ca să nu mai spunem că nu a fost acuzat nici de viol, că cică nu sunt probe, dar nici de o pedeapsă pentru întreţinerea de relaţii sexuale cu o minoră nu s-a pomenit în instanţă. A, da, nu i s-a interzis dreptul să mai profeseze în domeniu, aşa că atenţie la cine mergeţi peste cîţiva ani la doctor!
După noi, americanii
Şi dacă e vremea să deschidem cutiuţa cu surprize a închisorilor, americanii au început să verifice şi ei puşcăriile CIA. Problema la ei este cum s-au desfăşurat interogatoriile în centrele de detenţie. Păi o metodă a fost simularea înecului. Cred ca e constituţională tentativa de omor la americani, de o foloseau soldaţii, nu? Şi mai sunt şi alte metode, de data asta confidenţiale. Dar nu vor să sancţioneze în justiţie, ci vor doar să îmbunătăţească sistemul, să apară noi legi care să îi protejeze de abuzuri pe cei interogaţi, declară un parlamentar, conform ziarului EVZ. Toţi au de toate cu închisorile, de parcă pînă acum au fost orbi şi brusc i-a năpădit lumina. Domnilor parlamentari, dar dumneavoastră nu aţi văzut ce se întîmplă cu justiţia pînă în momentul de faţă? / Anca-Elena Cojocaru
Violezi, omori şi... scapi!
Azi a mai apărut o bombă: doctorul Trancă, care în urmă cu doi ani şoca opinia publică, după ce a violat o pacientă minoră şi apoi a aruncat-o de la etaj, a primit patru ani de carceră, cu suspendare, pentru tentativă de omor calificat. Păi omul ar fi trebuit să primească între şapte ani jumate şi 12 ani de pîrnaie. Dar na, are patru ani cu suspendare, deci poate face doi. Ca să nu mai spunem că nu a fost acuzat nici de viol, că cică nu sunt probe, dar nici de o pedeapsă pentru întreţinerea de relaţii sexuale cu o minoră nu s-a pomenit în instanţă. A, da, nu i s-a interzis dreptul să mai profeseze în domeniu, aşa că atenţie la cine mergeţi peste cîţiva ani la doctor!
După noi, americanii
Şi dacă e vremea să deschidem cutiuţa cu surprize a închisorilor, americanii au început să verifice şi ei puşcăriile CIA. Problema la ei este cum s-au desfăşurat interogatoriile în centrele de detenţie. Păi o metodă a fost simularea înecului. Cred ca e constituţională tentativa de omor la americani, de o foloseau soldaţii, nu? Şi mai sunt şi alte metode, de data asta confidenţiale. Dar nu vor să sancţioneze în justiţie, ci vor doar să îmbunătăţească sistemul, să apară noi legi care să îi protejeze de abuzuri pe cei interogaţi, declară un parlamentar, conform ziarului EVZ. Toţi au de toate cu închisorile, de parcă pînă acum au fost orbi şi brusc i-a năpădit lumina. Domnilor parlamentari, dar dumneavoastră nu aţi văzut ce se întîmplă cu justiţia pînă în momentul de faţă? / Anca-Elena Cojocaru
luni, 27 octombrie 2008
Drumul România - Italia cu "maşina de ocazie"
Ia-mă, nene, pînă în ţară!
Vedeam autostopul ca pe o aventură. Călătoria alături de straini, doar cu un ruxac în spate m-a atras ca un magnet. Eram într-o excursie când am văzut un tânăr cu părul împletit în codiţe care avea scris pe un carton „Sibiu”. Când am ajuns la Budapesta, acelaşi rocker cu părul vâlvoi avea un alt carton pe care de această dată scria „Viena”. Nu ştiu dacă a ajuns sau nu acolo, dar a trezit în mine aceeaşi dorinţă de a face autostopul. După o căutare pe internet am înţeles că poveştile romantice ale anilor ’60 – ’70, în care autostopul era o formă de exprimare, o modalitate de a te simţi liber, se năruie în faţa unei alte realităţi: pragmatismul şi nevoia de a economisi. Dacă programezi online călătoria, destinaţia şi cheltuielile se cunosc dinainte. Pe siteurile pentru autostopişti poţi calcula totul.
Cât ne costă dacă facem autostopul?
Şoferii pot să ceară bani pentru “un drum” până la destinaţie sau să îşi dorească o persoană care să stea “în dreapta”, fară să ceară nimic. Alţii doresc un şofer în maşină, pentru a conduce cu rândul. Dacă cer bani, preţul recomandat de siteuri pentru o distanţă de 2100 km pentru o singură persoană în maşină este de 105 euro pentru Europa de Vest. Dacă sunt doi călători, preţul scade până la 64 de euro. Pentru trei oameni se ajunge la suma de 50 de euro, iar pentru patru călători plăteşti 40 de euro. În Europa de Est preţurile se înjumătăţesc. Dacă pleci într-o călătorie unde fiecare euro contează, autostopul planificat pare cea mai bună soluţie.
Siteurile care programează călătoriile autostopiştilor se înmulţesc şi au din ce în ce mai mulţi utilizatori. “Obiectivul nostru este de a oferi doritorilor şansa de a călători în modul cel mai economic cu putinţă şi cu o maximă flexibilitate şi independenţă.”, scriu iniţiatorii siteului http://www.viaggioeconomico.org/, care se traduce prin siteul românesc http://calatoresteieftin.net/. După înregistrarea pe un site de genul, trebuie lăsate datele personale ale utilizatorului, iar atunci când se stabileşte călătoria, persoana este contactată prin e-mail sau prin telefon.
De-a alba-neagra cu legea
În România există cel puţin cinci siteuri pentru autostopul programat. Este însă legală activitatea acestora? După cum spune unul din utilizatorii de pe http://www.garajul.ro/, “este perfect legal să faci autostopul şi să iei autostopişti. Este ilegal să aibă loc vreo tranzacţie financiară între cele două persoane.” Însă şoferii cer bani, iar pasagerii îi oferă. Motivaţia creatorilor acestor siteuri este simplă: „aşa se întâmplă şi în lumea civilizată din Occident”. Dacă poliţiştii descoperă că între pasager şi şofer a avut loc o tranzacţie financiară, amandouă părţile sunt trimise în judecată. Dar, cu susţinerea întregii societăţi care favorizează astfel de călătorii, sunt tot mai multe persoanele care îşi programează călătoriile în străinătate pe Internet.
Autostopiştii online susţin că astfel ajutăm la reducerea consumului de petrol, la o mai mică poluare a mediului şi economisim, chiar dacă suntem turişti sau şoferi. Vor fi simţitor mai puţine maşini în trafic, iar cozile de pe autostradă se vor diminua şi ele. În speranţa că voi simţi aceste schimbări, mă pregătesc să plec şi eu în vară într-o călătorie „aranjată” pe Internet./ Anca-Elena Cojocaru
Vedeam autostopul ca pe o aventură. Călătoria alături de straini, doar cu un ruxac în spate m-a atras ca un magnet. Eram într-o excursie când am văzut un tânăr cu părul împletit în codiţe care avea scris pe un carton „Sibiu”. Când am ajuns la Budapesta, acelaşi rocker cu părul vâlvoi avea un alt carton pe care de această dată scria „Viena”. Nu ştiu dacă a ajuns sau nu acolo, dar a trezit în mine aceeaşi dorinţă de a face autostopul. După o căutare pe internet am înţeles că poveştile romantice ale anilor ’60 – ’70, în care autostopul era o formă de exprimare, o modalitate de a te simţi liber, se năruie în faţa unei alte realităţi: pragmatismul şi nevoia de a economisi. Dacă programezi online călătoria, destinaţia şi cheltuielile se cunosc dinainte. Pe siteurile pentru autostopişti poţi calcula totul.
Cât ne costă dacă facem autostopul?
Şoferii pot să ceară bani pentru “un drum” până la destinaţie sau să îşi dorească o persoană care să stea “în dreapta”, fară să ceară nimic. Alţii doresc un şofer în maşină, pentru a conduce cu rândul. Dacă cer bani, preţul recomandat de siteuri pentru o distanţă de 2100 km pentru o singură persoană în maşină este de 105 euro pentru Europa de Vest. Dacă sunt doi călători, preţul scade până la 64 de euro. Pentru trei oameni se ajunge la suma de 50 de euro, iar pentru patru călători plăteşti 40 de euro. În Europa de Est preţurile se înjumătăţesc. Dacă pleci într-o călătorie unde fiecare euro contează, autostopul planificat pare cea mai bună soluţie.
Siteurile care programează călătoriile autostopiştilor se înmulţesc şi au din ce în ce mai mulţi utilizatori. “Obiectivul nostru este de a oferi doritorilor şansa de a călători în modul cel mai economic cu putinţă şi cu o maximă flexibilitate şi independenţă.”, scriu iniţiatorii siteului http://www.viaggioeconomico.org/, care se traduce prin siteul românesc http://calatoresteieftin.net/. După înregistrarea pe un site de genul, trebuie lăsate datele personale ale utilizatorului, iar atunci când se stabileşte călătoria, persoana este contactată prin e-mail sau prin telefon.
De-a alba-neagra cu legea
În România există cel puţin cinci siteuri pentru autostopul programat. Este însă legală activitatea acestora? După cum spune unul din utilizatorii de pe http://www.garajul.ro/, “este perfect legal să faci autostopul şi să iei autostopişti. Este ilegal să aibă loc vreo tranzacţie financiară între cele două persoane.” Însă şoferii cer bani, iar pasagerii îi oferă. Motivaţia creatorilor acestor siteuri este simplă: „aşa se întâmplă şi în lumea civilizată din Occident”. Dacă poliţiştii descoperă că între pasager şi şofer a avut loc o tranzacţie financiară, amandouă părţile sunt trimise în judecată. Dar, cu susţinerea întregii societăţi care favorizează astfel de călătorii, sunt tot mai multe persoanele care îşi programează călătoriile în străinătate pe Internet.
Autostopiştii online susţin că astfel ajutăm la reducerea consumului de petrol, la o mai mică poluare a mediului şi economisim, chiar dacă suntem turişti sau şoferi. Vor fi simţitor mai puţine maşini în trafic, iar cozile de pe autostradă se vor diminua şi ele. În speranţa că voi simţi aceste schimbări, mă pregătesc să plec şi eu în vară într-o călătorie „aranjată” pe Internet./ Anca-Elena Cojocaru
sâmbătă, 11 octombrie 2008
Pe piata unde vindem oameni
Iubesc oamenii. Imi place comportamenul lor adesea imprevizibil, felul ciudat in care accepta lucrurile, felul scandalos in care uneori le resping. Imi plac oamenii si tot ceea ce e legat de ei. Imi place urechea taiata a lui Van Gogue, cornurile de rinocer ale lui Salvador Dali si imi place si salbaticia calului lui Picasso. Imi place sa mananc si sa simt omul, omenia, viata din toate.
Si as vinde imagini, lucruri, cercuri de tentative, dar nu as vinde oameni...
Cum poti vinde un om? E simplu... Esti politician? Iti faci un proiect, il faci cunoscut si apoi il vinzi. Iti vinzi imaginea si te vinzi pe tine. Devii numai o imagine cu un proiect...
Si platesti pr-isti, oameni specialisti in ale comunicarii, care sa faca din tine un simplu obiect. Gata de vanzare. Si esti valoros in functie de cate voturi ai. Acestia sint banii cu care se plateste produsul.
Eu, om, produs, de vanzare. Ne vindem pe noi insine. Unde sintem noi? Spune-mi daca se poate sa te pierzi pe tine in noapte si sa nu vrei sa te mai gasesti, sa te scufunzi intr-un cosmar si sa nu te mai trezesti, spune-mi daca te vezi pe tine pe raftul unul magazin si un cersetor, ca multi altii, sa intinda mana si sa plateasca pretul tau.
Si cersetorul ala care miroase a alcool, a o tigara ieftina luata dintr-un pachet al altui cersetor, e mai bun decat tine, fiindca el te poate avea pentru.. un vot.
Nu am nimic cu politicienii, doar ca atunci cand ii vad, nu prea ma gandesc la oameni. Sint ei, un nume real, dintr-un certificat de nastere la fel de real, o imagine construita de oamenii de PR din jurul lui, de consilierii personali si niste pareri spuse de altii, date de altii, dictate de cine stie care persoana si scrisa de un dactilograf modern, cu ochelari, asezat la un calculator ce miroase a ars de cat timp nu a mai fost inchis. Ei, vedete monotone si sterse ale peisajului nostru. Din pacate, aceste persoane, aceste imagini ne conduc vietile din fiecare zi.
Care e pretul unui om? Daca ar fi sa te vinzi, sa iti pui un pret pe piept si sa devii sclavul celui care cumpara, care ar fi pretul tau? Faima? Banii? Puterea? Care din cei care isi vand imaginea vor sa fie cu adevarat un fel de "Iisus" care sa salveze economia, societatea, cultura sau tara?
Cati dintre ei au aceasta calitate de a fi sinceri, de a se transforma in imagini cu scopul de a ajuta? Ipocrizie? Bineinteles. Fals? Clar! Minciuna? Sigur ca da! Si eu, care iubescomul, ce spun in fata lor, a imaginilor fara oameni?
Din acelasi motiv pentru care nu imi plac politicienii, nu agreez nici vedetele. Nu ma mir cand aud ca Britney s-a tuns cheala, nu ma mira ca Marlyn Monroe a luat barbiturice si nu ma surprinde ca Elvis a murit din cauza unei supradoze.
Vinzi imaginea ta, te joci cu ea, iti joci constiincios rolul, dar intr-un final, undeva, sub straturile de fond de ten si de minciuna zilnica in care traiesti, se ascunde inca omul. E acolo, dar il tii pentru tine, il tii pentru momentele in care esti singur, cu gandurile tale sau pentru atunci cand te suna mama si iti spune: Nu s-a terminat turneul sa vii acasa? Imi e dor de tine!
Oameni buni, cum putem noi sa vindem oameni? Nu s-a inchis piata la ora asta ca sa veniti acasa? Imi e dor de voi!
luni, 2 iunie 2008
Iluzia "fericirii de dincolo". Interviu cu Nick Sava
Nick Sava a plecat din Romania in 1990 si a urmarit cu constiinciozitate "visul canadian". Acum este redactor sef al revistei culturale a romanilor din Canada, "Atheneum" si isi lanseaza la Iasi a treia carte pulicata, "Fericirea de dincolo". Ii plac povestile vechi romanesti si le scrie pentru copiii romani din Canada, "care nu le pot citi si nici nu inteleg fondul umorului romanesc". Vorbeste calm despre ce inseamna sa fii roman plecat in afara granitelor, sa obtii o cetatenie intr-o alta tara fara sa uiti de unde ai plecat, sa iti fie dor de tara ta, fara sa te poti intoarce.
Reporter: Ati plecat din Romania acum 18 ani, imediat dupa Revolutie. Ce ati castigat si ce ati pierdut plecand?
Nick Sava: Am castigat foarte mult si am pierdut foarte mult. Cartea poarta numele de „Fericirea de dincolo” pentru ca fericirea e mereu dincolo. Aici mi s-a parut ca e dincolo in Canada, dincolo in Canada mi s-a parut ca e dincolo in Romania. Ce am realizat? Profesional m-am realizat, material poate nu cat as fi dorit, spiritual am pierdut foarte mult si a trebuit sa ma intorc la fondul romanesc ca sa raman roman. Acolo e foarte usor sa te pierzi, sa nu mai fii roman. Nu stiu daca e contextul aici, dar pot sa va spun ca cei din Canada, majoritatea lor sint imigranti. Ei au o vorba. Ei spun ca cei care ajung in Canada, prima generatie, incearca sa pastreze, a doua generatie incearca sa uite, a treia generatie incearca sa isi reaminteasca. Nu e foarte usor sa iti reamintesti.
R: Inginer, pictor si scriitor. Care dintre cele trei laturi v-au ajutat cel mai mult de-a lungul aventurii care inseamna viata in Canada, ca imigrant?
N.S.: Ingineria m-a ajutat sa imi asigur mijlocul de trai. Pictura a fost un mod de a ma exprima in anumite momente si nu m-a ajutat material mai deloc. Am avut cateva expozitii, am vandut majoritatea tablourilor, dar nu este un mijloc de trai. Este sa zicem hobby-ul meu de suflet. Scriitura este in schimb ceva mai mult de atata. Pentru a fi fericit in a scrie am renuntat in mare parte si la inginerie si la pictura. Deci consider ca eu in acest moment ma caracterizez prin a scrie.
R: Celelalte doua volume pe care le-ati scos, in 2002 „In care Pacala...” si „In cautarea lui Harap-Alb/Un joc” in 2004 invoca amandoua personaje de poveste, de basm. Care este legatura dumneavoastra cu aceasta lume a fantasticului?
N.S.: Eu am fost mereu atras de povesti si basme, am citit foarte mult si intamplarea a facut sa le si povestesc. Deci eu nu sint scriitor, cat povestitor. Povestitorul e o specie pe cale de disparitie. Am intalnit povestea traind vie, nu foarte exuberanta insa, in alte tari. Dar cred ca e pe cale de disparitie. Nimeni nu spune povesti, nimeni nu le mai asculta. De aia eu le scriu. Am avut fericirea de a spune povesti. Am spus unei persoane timp de trei ani o poveste in fiecare zi. Cred ca sint mai mult de o mie si una, cate am spus atunci. In momentul cand nu am mai avut povesti de spus, am inceput sa mi le scriu eu. Asa a aparut Pacala, care e de fapt o repovestire a lui Pacala. Si Harap-Alb, care e o continuare, e un roman fantasy, si e o continuare a basmului lui Creanga, si practic in acel roman povestesc despre drumul si incercarea celor cinci prieteni ai lui Harap-Alb sa-si descopere unitatea. Pe scurt.
"Ne ferim sa recunostem ca sintem romani"
R: Spuneati intr-un eseu ca nu exista casa a romanilor plecati in afara in care sa nu se auda colinde de Craciun. Respectati inca toate datinile copilariei?
N.S.: In mare masura,da. Nu numai eu, ci si majoritatea romanilor pe care ii cunosc. Dupa cum spuneam, majoritatea romanilor pe care ii cunosc eu sint ori din prima generatie, care incearca sa isi pastreze romanismul, ori sint din generatia a treia, nascuti in Canada, batrani deja, care incearca sa fie mai romani decat romanii. Nu mai vorbesc romaneste, decat foarte putin din ei, invata cu profesor sa vorbeasca romaneste, vin de foarte multe ori in tara, sa viziteze Romania, si pastreaza cu sfintenie traditiile mostenite de acasa, reamintite. Pastele... Pastele e cum aici nu se mai pastreaza. Dar , da, ei au pictate oua, au incondeiate, isi duc mancarea la biserica in cosuri de nuiele cu oua, cozonac, colaci, vin, stergare, asteapta ca preotul sa binecuvanteze cosul inainte de a manca. Nu cred ca sint multi in tara care sa mai pastreze aceste obiceiuri. (rade)
R: La inceput ati pornit de la munca la o benzinarie, acum sinteti redactor sef al revistei Atheneum. Cum ati simtit acest drum al afirmarii intr-o tara straina?
N.S.: E foarte greu cand imigrezi intr-o tara straina. Noi, romanii, si cam toti care imigreaza, ne lovim de sintagma „experienta locala”, experienta canadiana in cazul acesta. Si ni se cere... si ni se refuza sa ocupam o functie corespunzatoare pregatirii noastre datorita faptului ca nu avem experienta canadiana. Ne trebuie ani de zile sa intelegem ca nu e o vorba in vant, canadienii nu ne discrimineaza, cerandu-ne acest lugru, ci efectiv clientii canadieni au alt mod de a gandi. Noi trebuie sa lucram nu pentru noi si nu pentru bani, ci pentru clienti. Daca nu gandesti asa, nu vei avea clienti, deci nu vei castiga. Noi trebuie sa cunoastem extrem de bine clientul canadian pentru a putea avea acces la el. Cum a fost pentru mine? Probabil ca pentru toti ceilalti. Primele mele joburi in Canada au fost de supravietuire, fara discutie. Adica intre a sapa santuri si a fi bucatar, inclusiv bucatar sef intr-un restaurant grecesc, a pune benzina in masini, a spala masini, a face totul felul de joburi, si mai tarziu, a fi inginer. Am fost instalator de aer conditionat prin faptul ca eu eram inginer de instalatii. Si am fost bucuros ca am reusit sa lucrez intr-o meserie in care macar ma pricepeam, nu era o munca necalificata. Dar au trebuit ani de zile ca sa reiau unele cursuri, sa dau examene, sa invat bine limba, sa invat bine clientii ca sa ocup din nou post de inginer. Ulterior m-am axat pe design.
R: Va intrebati la sfarsitul unui eseu: „Oare, daca nu ar fi intuneric, daca nu ar fi garduri, nu ne-am cunoaste mai bine?” Cum vedeti lumina si gardurile daramate?
N.S.: Sinceritate si respect fata de ceilalti. Noi sintem totusi oameni, nu trebuie sa fim caini. Si pana la urma si cainii se respecta intre ei. Au o anumita ierarhie pe care o cunosc, au un anumit cod pe care il respecta. Nu sar de nebuni unul la altul sa se muste, sa se bata. Din pacate, chestia asta se intampla intre oameni. Sigur, vorbesc despre romani pentru ca eu ii cunosc pe romani mai bine decat pe nemti sa zicem. Nu spun ca intre nemti nu sint oameni la fel ca si romanii. Sau poate mai rau. Dar nu ii stiu. Eu spun despre ceea ce stiu, ce am vazut. Si mi se pare anormal sa ne ferim, sa nu ne mai numim romani. Sa schimbam, sa ne mutam pe celalalt trotuar ca sa nu ne intalnim cu un grup de romani care vine. Sa facem tot posibilul sa ne declaram unguri sau sarbi sau croati sau... Am auzit oameni care se declarau „oltean” sau „transilvanean”. Suna bine. Transilvania, vampiri, dracula, da, era interesant. Nu romani din Ardeal. Cel putin cine spunea ca e oltean, nici macar nu il intreba canadianul unde vine asta, sa nu para prost.
"Fericirea e sa faci ce vrei pentru tine. Asta e tot!"
R: Si totusi, care e cheia „fericirii de dincolo”?
N.S.: E foarte greu. Fericirea de dincolo este sa ajungi la pace cu tine insuti. Sa fii multumit pentru clipa. Sa multumesti foarte mult pentru ceea ce obtii. Sa te bucuri de fiecare clipa. Sa nu astepti lucruri pe care altii le asteapta pentru tine. Sa nu te bucuri ca ai Mertan pentru ca vecinul are Mertan, sau de o usa de stejar, pentru ca vecinul tau are o usa de stejar. Sa faci exact ce crezi ca te implineste pe tine ca persoana. Gasesti mai multa fericire daca gasesti o carte romaneasca, caci in Canada e mare lucru sa gasesti o carte romaneasca, sa citesti in romaneste, si te face mai fericit decat un ceas Rolex, pe care il gasesti oriunde, nu? Deci eu asa cred: fericirea e sa faci ce vrei pentru tine, pentru cei dragi si sa ii respecti pe ceilalti si ceilalti sa te respecte pe tine. Asta e tot.
R: Priviti cu foarte multa dulce-amintire in urma, priviti cu nostalgie. Ce v-ar putea face sa va intoarceti in Romania?
N.S.: Pentru toti cei plecati din tara este un foarte mare efort sa se reintoarca. In primii cinci ani nici nu se pune problema. In primii cinci ani noi ne integram in aceasta noua societate. Invatam limba, ne recunoastem diplomele, ne cautam de lucru, sa gasim ceva mai bun de locuit, poate sa ne cumparam o casa, daca ajungem acolo cu ceva bani. Dupa cinci ani eu ii spun prag. Deci in acel prag, cand il ajungi, poate la cinci ani, poate la sapte, te loveste golul. Incepi sa constientizezi ca toate acumularile materiale pe care le-ai facut acolo nu sint suficiente. E ceva care efectiv iti lipseste: cultura si traditia romaneasca. Incerci sa le completezi mancand mici, cumparand artizanat, poate primind cate o carte din tara, acuma exista niste posturi de televiziune din tara pe care le poti vedea de acolo, dar astea nu ajuta. Multi incearca sa vina acasa si constata ca nu pot. Destinele noastre par sa se fi dus, la un momentdat s-au separat. Nu mai recunoastem Romania pentru care noi avem nostalgie. Curios si cumplit sa zici ca ai nostalgie pentru Romania anului ’89. Eu am plecat in ’90. Ce poti sa spui, ca iubesti in Romania acelor ani? Dar sint niste valori ale traditiei si culturii romanesti care trec dincolo de perioada lui Ceausescu, a comunismului, sint perene si sint dintotdeauna. Fata de acelea ai nostalgie, fata de natura de aici, si oricat de frumoasa ar fi Canada, nu vei gasi locuri ca aici. Si ce m-ar face pe mine sa ma intorc aici? Nu stiu.... Haaaa... Probabil la un moment dat dorul va fi mai mare decat... La un moment dat, daca pot sa imi asigur un trai decent si vreau sa spun chiar decent. Unii considera decent sa ai nu stiu ce masina si chiar o vila sau.. Nu, decent inseamna sa traiesc modest, dar sa am tot ce imi trebuie de azi pe maine. Tot ce trebuie inseamna pentru mine apa, caldura, lumina, haine, mancare. Atat. Si sa pot sa scriu. Deci dupa ce imi asigur existenta, sa pot sa scriu. Si poate sa imi gasesc o persoana, nu?, eu sint divortat,un pacat care se intampla extrem de des in Canada in cazul imigrantilor. Daca gasesc o persoana fata de care am ceva deosebit aici. Nu am in Canada, pot gasi in Canada, pot duce pe cineva de aici, dar nu e o solutie. Am cunoscut multi romani care si-au dus jumatatile acolo, sotiile, iubitele, si au demonstrata ca pretul unei vieti noi impiedica relatia. Poate gasind asa ceva in tara, m-ar face sa ma intorc. / Anca-Elena Cojocaru.
Reporter: Ati plecat din Romania acum 18 ani, imediat dupa Revolutie. Ce ati castigat si ce ati pierdut plecand?
Nick Sava: Am castigat foarte mult si am pierdut foarte mult. Cartea poarta numele de „Fericirea de dincolo” pentru ca fericirea e mereu dincolo. Aici mi s-a parut ca e dincolo in Canada, dincolo in Canada mi s-a parut ca e dincolo in Romania. Ce am realizat? Profesional m-am realizat, material poate nu cat as fi dorit, spiritual am pierdut foarte mult si a trebuit sa ma intorc la fondul romanesc ca sa raman roman. Acolo e foarte usor sa te pierzi, sa nu mai fii roman. Nu stiu daca e contextul aici, dar pot sa va spun ca cei din Canada, majoritatea lor sint imigranti. Ei au o vorba. Ei spun ca cei care ajung in Canada, prima generatie, incearca sa pastreze, a doua generatie incearca sa uite, a treia generatie incearca sa isi reaminteasca. Nu e foarte usor sa iti reamintesti.
R: Inginer, pictor si scriitor. Care dintre cele trei laturi v-au ajutat cel mai mult de-a lungul aventurii care inseamna viata in Canada, ca imigrant?
N.S.: Ingineria m-a ajutat sa imi asigur mijlocul de trai. Pictura a fost un mod de a ma exprima in anumite momente si nu m-a ajutat material mai deloc. Am avut cateva expozitii, am vandut majoritatea tablourilor, dar nu este un mijloc de trai. Este sa zicem hobby-ul meu de suflet. Scriitura este in schimb ceva mai mult de atata. Pentru a fi fericit in a scrie am renuntat in mare parte si la inginerie si la pictura. Deci consider ca eu in acest moment ma caracterizez prin a scrie.
R: Celelalte doua volume pe care le-ati scos, in 2002 „In care Pacala...” si „In cautarea lui Harap-Alb/Un joc” in 2004 invoca amandoua personaje de poveste, de basm. Care este legatura dumneavoastra cu aceasta lume a fantasticului?
N.S.: Eu am fost mereu atras de povesti si basme, am citit foarte mult si intamplarea a facut sa le si povestesc. Deci eu nu sint scriitor, cat povestitor. Povestitorul e o specie pe cale de disparitie. Am intalnit povestea traind vie, nu foarte exuberanta insa, in alte tari. Dar cred ca e pe cale de disparitie. Nimeni nu spune povesti, nimeni nu le mai asculta. De aia eu le scriu. Am avut fericirea de a spune povesti. Am spus unei persoane timp de trei ani o poveste in fiecare zi. Cred ca sint mai mult de o mie si una, cate am spus atunci. In momentul cand nu am mai avut povesti de spus, am inceput sa mi le scriu eu. Asa a aparut Pacala, care e de fapt o repovestire a lui Pacala. Si Harap-Alb, care e o continuare, e un roman fantasy, si e o continuare a basmului lui Creanga, si practic in acel roman povestesc despre drumul si incercarea celor cinci prieteni ai lui Harap-Alb sa-si descopere unitatea. Pe scurt.
"Ne ferim sa recunostem ca sintem romani"
R: Spuneati intr-un eseu ca nu exista casa a romanilor plecati in afara in care sa nu se auda colinde de Craciun. Respectati inca toate datinile copilariei?
N.S.: In mare masura,da. Nu numai eu, ci si majoritatea romanilor pe care ii cunosc. Dupa cum spuneam, majoritatea romanilor pe care ii cunosc eu sint ori din prima generatie, care incearca sa isi pastreze romanismul, ori sint din generatia a treia, nascuti in Canada, batrani deja, care incearca sa fie mai romani decat romanii. Nu mai vorbesc romaneste, decat foarte putin din ei, invata cu profesor sa vorbeasca romaneste, vin de foarte multe ori in tara, sa viziteze Romania, si pastreaza cu sfintenie traditiile mostenite de acasa, reamintite. Pastele... Pastele e cum aici nu se mai pastreaza. Dar , da, ei au pictate oua, au incondeiate, isi duc mancarea la biserica in cosuri de nuiele cu oua, cozonac, colaci, vin, stergare, asteapta ca preotul sa binecuvanteze cosul inainte de a manca. Nu cred ca sint multi in tara care sa mai pastreze aceste obiceiuri. (rade)
R: La inceput ati pornit de la munca la o benzinarie, acum sinteti redactor sef al revistei Atheneum. Cum ati simtit acest drum al afirmarii intr-o tara straina?
N.S.: E foarte greu cand imigrezi intr-o tara straina. Noi, romanii, si cam toti care imigreaza, ne lovim de sintagma „experienta locala”, experienta canadiana in cazul acesta. Si ni se cere... si ni se refuza sa ocupam o functie corespunzatoare pregatirii noastre datorita faptului ca nu avem experienta canadiana. Ne trebuie ani de zile sa intelegem ca nu e o vorba in vant, canadienii nu ne discrimineaza, cerandu-ne acest lugru, ci efectiv clientii canadieni au alt mod de a gandi. Noi trebuie sa lucram nu pentru noi si nu pentru bani, ci pentru clienti. Daca nu gandesti asa, nu vei avea clienti, deci nu vei castiga. Noi trebuie sa cunoastem extrem de bine clientul canadian pentru a putea avea acces la el. Cum a fost pentru mine? Probabil ca pentru toti ceilalti. Primele mele joburi in Canada au fost de supravietuire, fara discutie. Adica intre a sapa santuri si a fi bucatar, inclusiv bucatar sef intr-un restaurant grecesc, a pune benzina in masini, a spala masini, a face totul felul de joburi, si mai tarziu, a fi inginer. Am fost instalator de aer conditionat prin faptul ca eu eram inginer de instalatii. Si am fost bucuros ca am reusit sa lucrez intr-o meserie in care macar ma pricepeam, nu era o munca necalificata. Dar au trebuit ani de zile ca sa reiau unele cursuri, sa dau examene, sa invat bine limba, sa invat bine clientii ca sa ocup din nou post de inginer. Ulterior m-am axat pe design.
R: Va intrebati la sfarsitul unui eseu: „Oare, daca nu ar fi intuneric, daca nu ar fi garduri, nu ne-am cunoaste mai bine?” Cum vedeti lumina si gardurile daramate?
N.S.: Sinceritate si respect fata de ceilalti. Noi sintem totusi oameni, nu trebuie sa fim caini. Si pana la urma si cainii se respecta intre ei. Au o anumita ierarhie pe care o cunosc, au un anumit cod pe care il respecta. Nu sar de nebuni unul la altul sa se muste, sa se bata. Din pacate, chestia asta se intampla intre oameni. Sigur, vorbesc despre romani pentru ca eu ii cunosc pe romani mai bine decat pe nemti sa zicem. Nu spun ca intre nemti nu sint oameni la fel ca si romanii. Sau poate mai rau. Dar nu ii stiu. Eu spun despre ceea ce stiu, ce am vazut. Si mi se pare anormal sa ne ferim, sa nu ne mai numim romani. Sa schimbam, sa ne mutam pe celalalt trotuar ca sa nu ne intalnim cu un grup de romani care vine. Sa facem tot posibilul sa ne declaram unguri sau sarbi sau croati sau... Am auzit oameni care se declarau „oltean” sau „transilvanean”. Suna bine. Transilvania, vampiri, dracula, da, era interesant. Nu romani din Ardeal. Cel putin cine spunea ca e oltean, nici macar nu il intreba canadianul unde vine asta, sa nu para prost.
"Fericirea e sa faci ce vrei pentru tine. Asta e tot!"
R: Si totusi, care e cheia „fericirii de dincolo”?
N.S.: E foarte greu. Fericirea de dincolo este sa ajungi la pace cu tine insuti. Sa fii multumit pentru clipa. Sa multumesti foarte mult pentru ceea ce obtii. Sa te bucuri de fiecare clipa. Sa nu astepti lucruri pe care altii le asteapta pentru tine. Sa nu te bucuri ca ai Mertan pentru ca vecinul are Mertan, sau de o usa de stejar, pentru ca vecinul tau are o usa de stejar. Sa faci exact ce crezi ca te implineste pe tine ca persoana. Gasesti mai multa fericire daca gasesti o carte romaneasca, caci in Canada e mare lucru sa gasesti o carte romaneasca, sa citesti in romaneste, si te face mai fericit decat un ceas Rolex, pe care il gasesti oriunde, nu? Deci eu asa cred: fericirea e sa faci ce vrei pentru tine, pentru cei dragi si sa ii respecti pe ceilalti si ceilalti sa te respecte pe tine. Asta e tot.
R: Priviti cu foarte multa dulce-amintire in urma, priviti cu nostalgie. Ce v-ar putea face sa va intoarceti in Romania?
N.S.: Pentru toti cei plecati din tara este un foarte mare efort sa se reintoarca. In primii cinci ani nici nu se pune problema. In primii cinci ani noi ne integram in aceasta noua societate. Invatam limba, ne recunoastem diplomele, ne cautam de lucru, sa gasim ceva mai bun de locuit, poate sa ne cumparam o casa, daca ajungem acolo cu ceva bani. Dupa cinci ani eu ii spun prag. Deci in acel prag, cand il ajungi, poate la cinci ani, poate la sapte, te loveste golul. Incepi sa constientizezi ca toate acumularile materiale pe care le-ai facut acolo nu sint suficiente. E ceva care efectiv iti lipseste: cultura si traditia romaneasca. Incerci sa le completezi mancand mici, cumparand artizanat, poate primind cate o carte din tara, acuma exista niste posturi de televiziune din tara pe care le poti vedea de acolo, dar astea nu ajuta. Multi incearca sa vina acasa si constata ca nu pot. Destinele noastre par sa se fi dus, la un momentdat s-au separat. Nu mai recunoastem Romania pentru care noi avem nostalgie. Curios si cumplit sa zici ca ai nostalgie pentru Romania anului ’89. Eu am plecat in ’90. Ce poti sa spui, ca iubesti in Romania acelor ani? Dar sint niste valori ale traditiei si culturii romanesti care trec dincolo de perioada lui Ceausescu, a comunismului, sint perene si sint dintotdeauna. Fata de acelea ai nostalgie, fata de natura de aici, si oricat de frumoasa ar fi Canada, nu vei gasi locuri ca aici. Si ce m-ar face pe mine sa ma intorc aici? Nu stiu.... Haaaa... Probabil la un moment dat dorul va fi mai mare decat... La un moment dat, daca pot sa imi asigur un trai decent si vreau sa spun chiar decent. Unii considera decent sa ai nu stiu ce masina si chiar o vila sau.. Nu, decent inseamna sa traiesc modest, dar sa am tot ce imi trebuie de azi pe maine. Tot ce trebuie inseamna pentru mine apa, caldura, lumina, haine, mancare. Atat. Si sa pot sa scriu. Deci dupa ce imi asigur existenta, sa pot sa scriu. Si poate sa imi gasesc o persoana, nu?, eu sint divortat,un pacat care se intampla extrem de des in Canada in cazul imigrantilor. Daca gasesc o persoana fata de care am ceva deosebit aici. Nu am in Canada, pot gasi in Canada, pot duce pe cineva de aici, dar nu e o solutie. Am cunoscut multi romani care si-au dus jumatatile acolo, sotiile, iubitele, si au demonstrata ca pretul unei vieti noi impiedica relatia. Poate gasind asa ceva in tara, m-ar face sa ma intorc. / Anca-Elena Cojocaru.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
